Despre mine

Fotografia mea
Mangalia, Constanta, Romania
Sunt un simplu om căruia i s-a dat FAVOAREA să fie copilul lui Dumnezeu! Am fost creată ca să-I aduc Regelui Regilor laudele mele, să-I aduc închinarea mea. Sunt pusă deoparte să-I slujesc Domnului și e cea mai mare onoare pt mine să fiu un închinător al Său! Laudele Îi aparțin numai Lui!

sâmbătă, 3 octombrie 2009

O noua promisiune



O nouã promisiune


Iubirea neexprimatã… nu e iubire!…Sã dãruim este un principiu. Nu poţi spune cã iubeşti dacã nu arãţi asta…

Avea ochii aţintiţi în tavan şi întunericul era ascunzãtoarea ei. Nu scotea nici un sunet, chiar dacã în interiorul ei era o furtunã asurzitoare. Nimeni nu putea sa vadã râurile de lacrimi care-i udau perna… dar, pâna-n zori, cu siguranţã se vor usca! Slavã Domnului cã existã “mâine”, o zi în care “ieri” se pierde în amintiri. Gândul acesta o liniştea, îi dãdea speranţã şi în toatã negura, vedea un colţ de senin…

Inima îi bubuia atât de tare cã se temea sã nu trezeascã pe careva şi sã-i demaşte acoperirea. Nu vroia sã ştie nimeni, nu vroia sã dea explicaţii nimãnui pentru sursa durerii ei… ajungea durerea numai pt ea… A închis totul în interiorul ei şi acolo avea sã rãmânã pentru totdeauna. Îi va porunci inimii sã uite! Cãutã în întuneric colţul de senin, privind ca o nãlucã la punctul luminos ce se întrezãrea în draperia groasã, de parcã de acolo i-ar fi venit ajutorul… Îi era ciudã pe ea. Oricât se strãduise, oricât încercase sã se concentreze la lucrurile obişnuite, durerea şi dezamagirea erau mai puternice ca ea. Nu-i venea a crede cã greşise şi sentimentul vinovãţiei o fãcea sã simtã durerea mai acut. Se simţea ca şi când ar fi eşuat în misiune pentru cã nu a ascultat ordinele comandantului şi a acţionat pe cont propiu… inima i-a dictat altceva decât raţiunea. A acţionat prosteşte şi a devenit penibilã… ce scuzã putea sã aibã??? Nici una!!! Aah! da, poate exista una…iubirea. Tot ce a fãcut, era motivat de iubire. Oh, dar ce eşec!… Plângea înfundat ţinându-şi mâna la gurã sã nu cumva sã-i scape vreun scâncet.

…Se ridicau apãrãtorii şi îşi ţineau discursurile aleatorii în faţa Juriului: “oare nu iubirea este motivaţia cea mai frumoasã?”…”contest, Onoratã Instanţã! la ce folos? Unde s-a ajuns? Acţiunea inculpatului a adus daune morale clientului meu, fãcându-l sã iasã din tiparele bunului simţ, sã se enerveze şi sã-i disturbe liniştea sufleteascã, scoţându-l din rutina ocupaţiei lui, periclitându-i concentrarea şi fãcându-l sã se gândeascã la lucruri fãrã valoare cum ar fi aceastã “iubire”…”

Era distrusã gândindu-se cã ar putea sã o dispreţuiascã, dar trebuia sã-şi asume faptele. Dacã va trebui sã rãspundã pentru iubirea ei, va rãspunde. Tavanul odãii ajunsese o scenã în care se juca filmul vieţii ei… O cutã adâncã apãru pe fruntea ei. Ce se întâmplase cu ea? Era o fatã atât de simplã, aşa de liniştitã, se spunea despre ea cã era “o fatã la locul ei”. Cum a putut sã lase sã se întâmple asta? Într-o clipitã, tot universul ei se rãsturnase! nimic nu mai avea logicã. Încercã sã gaseascã un crâmpei din calmul de odinioarã, dar era prea târziu. Inima ei nu-i mai aparţinea… Cum a putut sã-şi dãruiascã inima cuiva care putea sã o dispreţuiascã? Oh, Doamne, chiar dacã era ţãndãri, inima o durea cumplit! Nu ştia cum a gãsit puterea sã schiţeze un zâmbet când el i-a spus: “eşti o fatã deosebitã, dar nu aşa de deosebitã pentru mine…” Îi infipse un cuţit în inimã şi-l rãsucea în ranã ţinându-l bine de mâner… Deodatã, chipul lui, pe care cândva îl vedea angelic , i se pãrea cã devine schimonosit şi râsul lui ca un rânjet demonic… “Oh, pãcat!”…i-a rãspuns ea cãutând un loc stabil sã se sprijine, “tu eşti pentru mine cel mai deosebit bãiat.” Upss! i-a scãpat! De ce? Cum a reuşit sã-i scape cuvintele? Se pare cã inima ei a scãpat din controlul raţiunii… Greşealã. Avea sã o coste acum. Nu se gândise niciodatã cã a iubi poate fi aşa dureros.

…”ãããã, cum sã-ţi spun, nu mã înţelege greşit! iubesc sã fiu în prezenţa ta, sã te ascult, sã ne petrecem timpul împreunã… eşti o persoanã importantã pentru viaţa mea…chiar nu-mi imaginez cum ar fi sã nu te cunosc, dar…nu pot sã te privesc “altfel”… eu vreau ca inima sã-mi freamãte în prezenţa ei, sã…” Ea deja plecase. Mersul îi era împleticit. El era singurul în prezenţa cãruia se simţea ea însãşi. O fãcea sã râdã cu naivitatea sinceritãţii lui, crezând într-o lume mai bunã… Pentru el, viaţa era frumoasã şi asta o cucerea. Gãsea comori în fiecare clipã şi le deschidea înaintea ei, vrând sã le împartã… “dar nu aşa deosebitã pentru mine”…

“Vreau sã-ţi arãt ceva! Închide ochii şi o sã-i deschizi numai când spun eu… nu acum! nu trişa te rog!…aşa… încã un pas, aşa…acum!”…îi arãtã curcubeul de dupã ploaia care-i udase pânã la piele. Dar fiecare strop, el, l-a interpretat ca o declaraţie de dragoste a cerului…”una pentru tine, una pentru mine…”

Curcubeul, ce frumos… legãmântul unei vieţi mai pline de culori…

Viaţa alãturi de el era aşa de coloratã de râsul lui, de chipul lui, de cântecul sufletului lui curat.

Stricase tot. Cum mai putea sã dea ochii cu el dupã toate astea? Ce greşealã… cum a putut sã-l iubeascã şi sã îndepãrteze de la el toate aceste frumuseţi?… Dacã ar fi ştiut, l-ar fi iubit în tãcere, numai sã vadã pururea zâmbetul pe faţa lui. Dar acum era condamnatã sã trãiascã cu vina aceasta. A îndrãznit sã creadã cã şi el o poate considera “universul” lui… cât s-a înşelat. Durerea o sufoca! În tãcerea nopţii numai vuietul furtunii din ea întrerupea liniştea… Nu mai avea nici o aşteptare şi comorile din clipe deveniserã coşmaruri cu balauri care vroiau sã o înghitã. Parcã rãmãsese fãrã viaţã… nu vedea nici un drum înaintea ei… era blocatã în suferinţã.

Se trezi vorbind singurã… “Te iert pentru cã nu m-ai putut iubi, te iert cã nu ai recunoscut bãtaia inimii tale, te iert cã nu ai reuşit sã gaseşti în mine ce eu am gãsit în tine, cel mai deosebit bãiat…te iert! Şi-am sã aştept în tãcere sã ma recunoşti…”

Lumina din colţul senin era din ce în ce mai puternicã, semn cã zorii se iviserã deja. Lacrimile i se uscaserã pe faţã… totul se liniştise… seninul unei noi zile se arãta. Plouase… dar curcubeul era o nouã promisiune pentru viaţa ei.

Luminiţa Ciuciumiş

3 comentarii:

  1. ... eu stiu o fata care a avut nevoie de articolul acesta...

    RăspundețiȘtergere
  2. Isus are ultimul cuvant in viata mea! :)Amin!

    RăspundețiȘtergere
  3. wow ce frumos articol! cat de asemanator e cu povestea mea. in ce priveste semntimentele si felul in care se simtea fata. felicitari!:)

    RăspundețiȘtergere