Despre mine

Fotografia mea
Mangalia, Constanta, Romania
Sunt un simplu om căruia i s-a dat FAVOAREA să fie copilul lui Dumnezeu! Am fost creată ca să-I aduc Regelui Regilor laudele mele, să-I aduc închinarea mea. Sunt pusă deoparte să-I slujesc Domnului și e cea mai mare onoare pt mine să fiu un închinător al Său! Laudele Îi aparțin numai Lui!

luni, 18 ianuarie 2010

Invidia...bat-o focu'!


Invidia…bat-o focu`!

“Fereşte-te de invidiosul cavaler şi loial” – Nicolae Iorga

Invidia e sora egoismului. Oamenii sunt invidioşi datorită succesului sau situaţiei bune pe care un camarad, o cunoştinţă sau un duşman le are.

Vladimir Pustan spunea că “invidia e o formă de dobitocire pentru că ea cere lucruri care nu pot fi stăpânite şi nici folositoare ; ale altuia… E pasărea din mână, dată pe cioara vecinului”. Şi tind să îi dau dreptate când văd atâţia tineri care stau în faţa blocului, mâncând seminţe şi ascultând manele la telefonul mobil. Sunt o formă de prostie şi aceste manifestări care duc la lene, apoi la bârfă şi, în final, la invidie.

Invidia îţi provoacă insomnie. Ea te macină încet, dar sigur şi te face să te preocupi de bunăstarea celuilalt. Deci invidia, bat-o focu`, nu îţi dă pace să te preocupi de viaţa ta pentru că ea te face să priveşti spre ceilalţi.

Lorenzo Stramusoli avea dreptate când a afirmat că “invidia este pedeapsa ce se biciuieşte singură”. Din păcate, românul nu face altceva decât să îşi holbeze ochii la nevasta, la maşina, la casa şi succesul celuilalt. O viaţă întreagă invidiază şi rămâne cu gustul amar al eşecului, cu buza umflată că nu a putut avea nimic din ceea ce a invidiat.

Sau poate a avut succes. A avut, pentru că invidia l-a împins să recurgă la metode de genul “scopul scuză mijloacele”. Când te laşi dominat de invidie, aceasta face din tine un neom. Devii uşor, dar sigur, prada dorinţelor tale, iar în disperarea ta, ai apucături de animal, nepăsându-ţi de cine şi de ce te foloseşti pentru a-ţi satisface dorinţele bolnăvicioase provocate de acest cancer al sufletului şi al caracterului- invidia. Adolphe de Chesnel a surprins foarte bine această transformare a omului când a afirmat că “invidia este un vultur ce sfâşie fără încetare pe cel ce îl adăposteşte la sânul ei”, iar Aleksandr Solzhenitsyn completează, spunând că “invidia noastră ne devorează cel mai mult”.

Invidia este prezentă în familii ( provocată de multe ori de inconştienţa părinţiilor), la locul de muncă, la şcoală sau la facultate… la politicieni şi la mari oameni de ştinţă. Din păcate, blestemul invidiei este prezent şi în bisericile creştine. O vedem la păstori, la diaconi şi la lideri de tineret. Invidiem darurile pe care unii creştini le-au primit de la Dumnezeu, invidiem funcţiile şi atribuţiile pe care unii membri din biserică le au. Invidiem succesul fratelui nostru; invidiem din plin şi mai avem tupeul să îi zâmbim şi să îl minţim frumos, spunând că îl iubim. Îi spunem pace, însă sufletul nostru este plin de invidie.

Bine spunea Vladimir Pustan în cartea Scrisorile lui Belerofon: “invidia L-a pus pe Hristos pe cruce pentru că fariseii, deşi aveau şcoala de teologie, când îşi puneau mâinile peste bolnavi, nu se vindecau, când predicau, nu-i asculta nimeni, toţi mergeau după dulgherul din Nazaret”. Invidia naşte lene, mai spunea el- tot mâncându-ţi unghiile de ciudă, nu produci nimic, cum aminteam.

Invidia-i cancer, e o boală cruntă care duce la moartea spirituală, la destrămarea relaţiilor, la îndobitocire şi la suspiciuni bolnăvicioase. Prietenii, familia şi biserica nu pot rezolva problema invidiei. Ea, invidia, nu poate fi vindecată decât la Cruce. Doar Isus poate elibera un om bolnav de invidie. El are putere deplină!

Florin Lupean

® Flacăra Închinării Media