Despre mine

Fotografia mea
Mangalia, Constanta, Romania
Sunt un simplu om căruia i s-a dat FAVOAREA să fie copilul lui Dumnezeu! Am fost creată ca să-I aduc Regelui Regilor laudele mele, să-I aduc închinarea mea. Sunt pusă deoparte să-I slujesc Domnului și e cea mai mare onoare pt mine să fiu un închinător al Său! Laudele Îi aparțin numai Lui!

miercuri, 28 iulie 2010

Să Curgem Împreună!


Fiecare individ în parte este născut, creat să se închine! Închinarea devine închinare reală, în momentul în care Îl facem pe Dumnezeu Centrul Închinării noastre. Restul, faptul că ne place să cântăm, că avem înclinaţii artistice, în lipsa prezenţei lui Dumnezeu, este doar manifestarea abilităţilor noastre, nu este închinare! În ultimul timp, din cauza împrejurărilor, am experimentat mult închinarea individuală. Este bună! Ca şi rugăciunea în cămăruţă, închinarea individuală te zideşte personal, te ridică şi îţi asigură strictul necesar pentru o viaţă trăită în prezenţa lui Dumnezeu. Dar nu este deajuns! Lui Dumnezeu Îi plac închinătorii! Îi place închinarea ta personală şi este atras de ea..dar El Îşi manifestă Atributele în Închinarea comună. Cortul lui David era plin de închinători, plin de sunetul laudei poporului. În mintea mea vizualizez imaginea unui singur închinător, care poartă o flacără vie a prezenţei lui Dumnezeu cu el. Şi apoi, o mulţime de inchinători, adunaţi în acelaşi loc, purtându-şi fiecare flacăra închinării…wow, ce rezultă? O Închinare Explozivă, un foc imens, în unitatea unei sume de închinători cu însumarea flăcărilor închinării lor.

Înţeleg de ce Domnul vorbea despre o restaurare a cortului lui David în vremurile din urmă.

”În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, şi-l voi zidi iaraşi cum era odinioară.”-Amos 9:11

Domnul iubea atmosfera şi închinarea din Cortul lui David, Îi plăcea să vadă pe copiii Lui ridicând mâini curate şi lăudându-L. Închinarea lor comuna avea mai multă greutate înaintea lui Dumnezeu. În locul acela era o revărsare continuă de închinare adusă Celui Preaînalt. Şi revărsarea prezenţei lui Dumnezeu era reciprocă şi proporţională. De aceea trebuie să înţelegem, că chemarea la închinarea obişnuită ar trebui transformată într-o chemare la o închinare continua împreuna cu închinarea în comun.

Închinarea individuală o simţi doar tu şi deseori devine egoistă, ne satisface personal. Dar Închinarea în comun, Îl face public pe Dumnezeu, Îl expune şi toti ochii Îl pot vedea în măreţia Lui. De aceea cred că Închinarea are strânsă legatură cu trezirea spirituală. Îmi place să spun că prezenţa lui Dumnezeu se ia, e ca o molimă. Crează o trezire în înţelegerea identităţii de închinător al fiecărui individ şi e contagioasă când este expusă în public.

Oamenii nu pot trăi unitar, ei sunt făcuţi să trăiască laolaltă. Dumnezeu nu l-a putut lăsa pe OM să fie singur, de aceea i-a făcut un ajutor potrivit. Mi-a plăcut foarte mult remarca cuiva într-o carte scrisă despre Închinare:” Oamenii au nevoie de oameni!” Este o lege a umanităţii noastre înainte de a fi o lege spirituală. Nu-i aşa că te simţi mai în siguranţă când nu eşti singur? Există un sentiment de împlinire atunci când ştii că ai lângă tine un partener. Lui Dumnezeu Îi place spiritul de echipă!Pot să afirm şi cred cu convingere asta, că Dumnezeu urăşte individualismul! Acesta duce la împlinirea propriilor scopuri şi la rădăcina lui stă răzvrătirea. ”Pot singur” spun individualiştii, “nu am nevoie de nimeni ca să-mi împlinesc chemarea”…Aceşti oameni pun pe seama lor meritul la ceea ce Dumnezeu face, nu le place Închinarea în unitate, nu le place supunerea faţă de o autoritate. Dumnezeu urăşte răzvrătirea! Căci neascultarea este tot aşa de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi…”-1Samuel 15:22,23

Dumnezeu ne-a creat să locuim împreună!!!!!!

”Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună! Este ca untdelemnul de preţ, care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui. Este ca roua Hermonului, care se pogoară pe munţii Sionului, căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa, pentru veşnicie.”-Ps.133.

Unde dă Domnul binecuvântarea? Acolo unde fraţii locuiesc împreună!

Dacă punem această nevoie umană, cu care am fost creaţi de a avea companie, în dreptul Bisericii, vom vedea cum aceasta a căutat cu înverşunare momente şi locuri pentru a fi împreună. Adunarea este locul în care dragostea şi slujirea reciprocă se unesc, unde credincioşii sunt “mâini”, “ochi” şi “urechi” unii altora. Cristos în noi, ne cere să căutăm fiecare, unde sunt ceilalţi.

Nevoia noastră de a locui împreună şi faptul că am fost creaţi să ne închinăm, trebuie să ne conducă la înţelegerea că în unitate, curgem împreună în Închinare. Dumnezeu Îşi va arăta puterea şi măreţia în această curgere împreună. A curge împreună înseamnă a “vedea” împreună şi este Plinătatea Închinării. În traducerea King James, Isaia 60:5 este exprimată astfel:”Atunci veţi vedea şi veţi curge împreună” A curge împreună, a avea Plinătatea Închinării are legătură cu a vedea împreună: chemarea Lui, scopul Lui. Atunci când înţelegi ce fel te-a creat, care îţi este identitatea în El, e uşor să împlineşti planurile Lui. Şi este nevoie ca TOŢI să “vedem”! Tezirea va veni în unitate. Atunci când flacăra închinării mele se va uni cu flacăra închinării tale şi a zecilor de mii de închinători, când Flacăra Închinării va cuprinde pământul, când noi toţi vom vedea şi vom curge împreună, Domnul Însuşi Îşi va deschide Cerul ca să vină să Îşi reverse binecuvântările Lui, să Îşi arate Gloria!

Haideţi să ne Închinăm şi să curgem împreună!

miercuri, 21 iulie 2010

Sunetul din Valea Plângerii


Inima mea stă mută în prezenţa Ta. În momentele astea nu mai e nimic de spus, nimic de adăugat, nimic care să distragă atenţia mea de la întâlnirea cu Tine.
‘Îmi ridic ochii spre munţi…De unde îmi va veni ajutorul?”-(Ps121:1)
Tot ce am nevoie, e să Te aud pe Tine.
“Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură”-(Iov40:4)…Tac!

Din adâncul fiinţei mele se aude un sunet trist al disperării…strigătul mut al inimii mele. Asta e realitatea mea, Doamne… primeşte-mă aşa cum sunt! Nu vreau prin atitudinea mea egocentristă, să Te fac să pari mic..pentru că Tu, eşti un Mare Dumnezeu! “Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.”
“Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” – “Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” ––(Iov.42:2,3)

Dumnezeule, ţi-aduc durerea mea, pentru că numai Tu o poţi înţelege. Ţi-aduc lacrimile mele, pentru că numai Tu le poţi purta greutatea…Ţi-aduc cântecul meu trist, pentru că numai Tu poţi lega o inimă rănită. Ţi-aduc Închinarea mea din Valea Plângerii…
Muzica s-a stins, instrumentele au amuţit. Un singur sunet se mai aude şi se înalţă : un sunet de Laudă pentru Cel ce a creat muzica, cântecul mut al unei inimi predate şi zdrobite, sunetul din Valea Plângerii…
“Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire) Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inima locuieşte încrederea.

Când străbat aceştia valea plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.

Ei merg din putere în putere şi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu în Sion.”-(Ps84:4-7)

Mă-ncred în Domnul care mi-a binecuvântat până acum clipele existenţei mele, în Domnul care m-a purtat de la naşterea mea şi care vrea să mă mai poarte, în Domnul, care are un Vis pentru mine…

“Ascultaţi-Mă, casă lui Iacov şi toată rămăşiţa casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârşia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră: (Isa.46:3)

până la bătrâneţea voastră Eu voi fi acelaşi, până la cărunteţea voastră vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin şi să vă mântuiesc.” (Isa.46:4)

E timpul să aud glasul Tău. E timpul să aştept răspunsurile Tale, e timpul să Te cred pe Cuvânt! Las tristeţea mea, neputinţa mea, visele mele cu aripi frânte înaintea unui Domn care poate totul şi spun: fă ce vrei acum cu viaţa mea Doamne! Voi umbla prin credinţă, nu prin vedere! Transformă cântecul meu de jale într-un cântec de biruinţă! Fă-mă să dansez prin ploaia de note minore de pe portativul vieţii mele, transformându-le în note de bucurie. Căci numai Tu poţi să înoieşti puterea celui ostenit, numai Tu poţi să redai aripi viselor mele.

Numai Tu îmi poţi da muzica inimii înapoi, numai Tu mă poţi face să cânt din nou!

Luminița Ciuciumiș



miercuri, 14 iulie 2010

Parfumul Închinării…


Parfumul Închinării…
Doamne, aş vrea să mă consum în adorare, să fiu o mireasmă plăcută pentru nările Tale! Mă ofer în Închinare! Ţi-aduc Parfumul Închinării inimii mele şi fumul arderii de tot de pe Altar, să-Ţi fie de un miros plăcut.
Mi-e dor de Domnul! Mi-e aşa de dor de prezenţa Lui încât, am vizualizat imaginea unei lumânări care arde şi se consumă... Mi-am dorit să mă consum asemenea acestei lumânări în prezenţa Lui, să eman un parfum de un miros plăcut care să ajungă la nările lui Dumnezeu şi să spună:”Oh, fiica mea, Luminiţa, s-a dăruit în Închinare pentru Mine! Simt în nările Mele parfumul Închinării inimii ei…”
Mi-am adus aminte de Vechiul Testament în care ritualul Jertfei era foarte bine stabilit şi de o foarte mare importanţă pentru Dumnezeu. Erau reguli clare cu privire la jertfe. Jertfirea unui animal, vărsarea sângelui acestuia la Altar, reprezenta plata păcatului, ca vina să fie acoperită. Regulile erau foarte stricte tocmai pentru ca să arate seriozitatea păcatului.
Cortul lui Moise era un fel de Templu portabil, format din trei Curţi:
-O curte exterioară, în care putea veni oricine din poporul lui Dumnezeu să aducă animalele pentru jertfă.
-O curte interioară, Locul Prea Sfânt, în care puteau intra doar preoţii.
-Şi Sfânta Sfintelor care era situată în spatele unei perdele groase, unde era Chivotul Legământului şi acesta era locul unde se manifesta prezenţa lui Dumnezeu. Doar Marele Preot putea intra în acest loc, după foarte multe ritualuri de sfinţire, şi numai o dată pe an. El era legat cu o sfoară de picior…dacă ceva nu era în “ordine”, să poată fi tras afară…În prezenţa lui Dumnezeu, nimic necurat nu putea să rămână viu.
Cortul lui Moise se numea şi Cortul răscumpărării şi a fost conceput să ilustreze imaginea lucrării lui Isus de răscumpărare a omenirii, să prefigureze jertfa de iertare a păcatelor prin Sângele Mielului Divin.
Astăzi, nu mai avem nevoie de un astfel de cort. Isus a plătit totul pentru noi!
În vremea lui David, Cortul lui Moise era asezat în Ghibea şi preoţii aduceau zilnic jertfe. Dar în aceeaşi perioadă, Domnul a început să facă ceva NOU! Poporul ştia deja în ce mod se primeşte iertarea, de aceea Dumnezeu urmarea să-şi atingă un alt obiectiv, acela de a-Şi aduce poporul în părtăşie cu El. L-a pus pe David să construiască un cort nou,” Cortul Părtăşiei”, în care Închinarea şi Laudele erau jertfe necurmate înaintea Celui Prea Sfânt.
Cortul lui Moise rămăsese în Ghibea, dar Chivotul, simbolul părtăşiei cu Dumnezeu, era în Noul Cort, “Locaşul cel Sfânt” aşa cum este numit în Psalmii lui David, pe muntele Sionului în Ierusalim .(Ps.9)
Lui Dumnezeu nu-I plăceau jertfele. Dar ele erau necesare. Erau vitale din cauza păcatului care ne despărţea de El. Dumnezeu nu vroia orice fel de jertfă, doar de dragul jertfirii. Jertfa trebuia să fie fără cusur, să aibă o valoare, un preţ…El cerea o jertfă care să-I miroasă bine. “De un miros plăcut Domnului!!!” (“Berbecul să-l arzi de tot pe altar; aceasta este o ardere de tot pentru Domnul, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.” (Exod.29:18)
“Să le iei apoi din mâinile lor şi să le arzi pe altar, deasupra arderii de tot; aceasta este o jertfă mistuită de foc înaintea Domnului, de un miros plăcut Domnului.” (Exod.29:25)
“…Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.” (Lev.1:9b, 13b,17b)
“Fiii lui Aaron să le ardă pe altar, deasupra arderii de tot care va fi pe lemnele de pe foc. Aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.” (Lev.3:5)…
În Cortul lui David, nu exista poruncă specifică pentru structura sa, mobilier necesar, nu exista Altar, lighean, perdea, nici curte interioară, care să despartă poporul de Dumnezeu. Era un cort mare, gol, având Chivotul în mijloc şi poporul lui Dumnezeu putea să vină liber în prezenţa Sa.
“După ce au adus chivotul lui Dumnezeu, l-au pus în mijlocul Cortului, pe care-l întinsese David pentru el, şi au adus înaintea lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe de mulţumiri”-(1 Cron.16:1)
În Cortul lui Moise, procesul de închinare era sobru, având în vedere sacrificarea unor animale. Cortul lui David era un loc al manifestării bucuriei, al Laudei şi al apropierii de Dumnezeu.
David i-a programat pe Leviţi să aducă fără încetare mulţumiri lui Dumnezeu prin Laudele şi Închinarea lor, cântăreţii şi instrumentiştii cântând permanent înaintea Domnului.
“A dat leviţilor sarcina să facă slujba înaintea chivotului Domnului, să cheme, să laude şi să slăvească pe Domnul Dumnezeul lui Israel “(1Cron.16:4)
Laudele şi Închinarea Leviţilor şi a întregului popor erau” jertfele de un miros plăcut Domnului” în Cortul lui David. Presupunem că Domnul are un simţ olfactiv foarte bine dezvoltat…Îi plac mirosurile pure, sfinte, plăcute…Miroase păcatul de departe. Printre mirosurile Sale favorite erau: smerenia, curăţenia inimii, lacrimi de pocăinţă, dragostea pentru aproape, dăruirea de sine…
Maria, a spart un vas scump de alabastru cu cel mai preţios parfum, ca să spele picioarele lui Isus…El i-a considerat acest lucru Închinare, o jertfă de un miros plăcut Domnului.
Dragostea sacrificială a lui Isus pentru omenire a fost o jertfă cu miros plăcut pentru nările lui Dumnezeu. (“Trăiti în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi "ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros – lui Dumnezeu. “Efes.5:2)
Jertfa a avut totdeauna legătură cu Închinarea! Înainte, se jertfeau animale, acum termenul de jertfă se referă la jertfele inimii: jertfa de laudă şi mulţumire înaintea Domnului. (“Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.”-Evrei 13:15.) Şi nici jertfele şi nici Închinarea şi Laudele nu trebuiau aduse oricum înaintea Domnului.


Dumnezeu a avut un Plan: să restaureze relaţia Sa cu omul! Să reiniţieze părtăşia cu oamenii.
Lauda şi Închinarea nu se vor sfârşi niciodată! Cortul lui David, ne oferă un tablou al Laudei şi Închinării neîntrerupte din ceruri.
“Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.” (Apoc.5:8)
Vom cânta pe străzile Noului Ierusalim, împreună cu David şi Leviţii , toţi copiii Săi, din orice generaţie, şi parfumul Închinării noastre va umple Cerul. Planul mareţ a lui Dumnezeu se va desăvârşi şi în ceruri se va striga:
”Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.- Apoc.21:3
Imagine

miercuri, 7 iulie 2010

Moştenirea noastră, o inimă curată!


În fiecare dimineaţă, obişnuiesc să-mi fac cafeaua şi să mă retrag în”cămăruţa”mea pentru un timp numai eu cu El. Acest timp îmi determină atitudinea de peste zi. De foarte multe ori, am intrat în “cămăruţă” foarte apatică, după un somn agitat, cu vise nu tocmai frumoase, sau fără vreun chef de a vorbi cu cineva, în special cu El. Dar mi-am format acest obicei şi mergând pe premiza “foamea vine mâncând”, sau din inerţie, am intrat în “spaţiul” de transformare, în “locul secret”. De ce este secret?...pentru că îmi aparţine numai mie…e intimitatea mea cu El. În locul acela, El îmi acordă toată atenţia Lui şi eu Îi dau inima mea.

Zi de zi, mă întâlnesc cu El!

Am avut experienţe extraordinare, El mi-a ridicat starea de apăsare, mi-a slujit de fiecare dată, m-a îmbărbătat, mi-a şters lacrimile, m-a purtat pe “aripi de vultur”, m-a dus pe înălţimi să pot să văd aşa cum vede El, imaginea de ansamblu-Visul Lui, mi-a împărtăşit din tainele Lui pentru mine, pentru cei pentru care mă rog, pentru generaţia de azi…Ajunsesem să fiu mulţumită cu mine însămi, cu bunul meu obicei, crezând că este deajuns.

Căpătăm pe parcursul vieţii o grămadă de obiceiuri, bune sau rele, pe unele din ele le moştenim din anturajul nostru, sau din familiile noastre. Am întrebat-o pe mama odată, de ce când frământă cozonacul, face cruce aluatului. Mi-a răspuns că aşa făcea şi mama ei, şi bunica ei…dar explicaţia logică era, că o închina Domnului. Dar pentru mama, era doar un obicei pe care-l văzuse la mama ei, ieşit din context. Şi uite aşa, vorbind de obiceiuri, mi-am adus aminte de o întâmplare în care un soţ derutat la cumpărături de pretenţiile soţiei, o întrebă pe aceasta, de ce era o regulă ,ca peştele pe care-l gătea în cuptor, să aibă o anumită dimensiune. Femeia, rămase un pic surprinsă de întrebare, dar foarte hotărâtă răspunse că aşa o învăţase mama ei şi că nu există abatere de la regulă. Dar pentru liniştea lui, îşi sună mama să o întrebe. Raspunsul a fost unul copleşitor: aşa văzuse la mama ei, bunica femeii. Sunată, bunica răspunse simplu…Tava ei avea acele dimensiuni şi îi era mai uşor să cumpere şi peştele la aceleaşi dimensiuni.

Facem lucruri care nu au nici o semnificaţie, doar de dragul obiceiului.

Obişnuită cu comfortul meu, cu locul meu special, de câte ori circumstanţele mă obligau să ies din comoditatea mea, timpul de partăşie devenea anevoios de împlinit. Aşa că, au fost dăţi în care am sărit peste acest timp, doar pentru că nu mi-am găsit comfortul locului meu călduţ.

M-am întrebat pentru cine sau de ce fac toate aceste lucruri? Pentru bucuria mea? Pentru a mă simţi mai bine? Care este motivaţia corectă pentru care mi-am format un obicei? Se spune că pentru aţi forma un obicei, este nevoie de repetarea acestuia timp de trei săptămâni. Eu cred că orice învăţ are şi dezvăţ. Poţi înlocui un obicei rău cu unul bun, prin determinare. Dar de ce aş înlocui ceva cu altceva doar de dragul înlocuirii, dacă nu există o motivaţie corectă sau un scop al acţiunilor mele?

Pot face acest lucru, scopul fiind procesul creşterii spirituale. Şi cred că şi în Închinare există o creştere, un proces de învăţare. Învăţăm să ne închinăm corect, biblic. Creştem pe nivele şi Închinarea noastră devine mai matură şi mai adâncă cu cât Îl cunoaştem pe Dumnezeu mai mult, cu cât ne apropiem mai mult de prezenţa Lui. Dar nu pot pretinde prezenţa lui Dumnezeu doar pentru că m-am obişnuit să mă închin şi mi-am marcat în agenda mea zilnică: ”de la ora 4.00 la 5.00: Închinare.” Închinarea este o atitudine a inimii, un stil de viaţă, nu depinde de factorii externi (afară plouă)şi nici de cei interni (nu simt). Închinarea este pentru El, nu pentru mine. Este foarte bine să-ţi formezi un obicei din a te închina, dar nu să mă închin obiceiului, să fac ceva mecanic, la ora fixă, să devin sclav unui program. De obicei, Dumnezeu urăşte programele pentru că Îl limitează, Îl pune într-un spaţiu definit în care El nu încape, pentru că El deţine Spaţiul şi Timpul, e Stăpânul Universului.

Uza, se obişnuise cu Chivotul Domnului, crescuse jucându-se pe lângă El. A tratat Chivotul Domnului cu uşurinţă, având o intenţie “bună”, vrând să ajute…Dar lui Dumnezeu nu-I plac obiceiurile noastre, fie ele şi “bune”, nu-I place o Închinare ieftină, făcută doar de dragul obiceiului. Pe Dumnezeu Îl interesează oamenii şi inima lor. Totul este gol şi descoperit înaintea Lui.

De multe ori experienţa noastră bazată pe obişnuinţa noastră, este înrădăcinată într-o formă de evlavie, lipsită de putere.

Întrebarea este: de ce vii înaintea Lui? Care este scopul tău? Cât din Închinarea ta este bazata pe obicei?

Dacă trebuie să schimbăm ceva, aceea este inima noastră!

“Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţa deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.” (Evr.10:22)

“Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Ps.51:10)

“Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. “(1Tim.1:5)

Dacă tot ne facem obiceiuri, pe care le lăsăm moştenire fiilor nostri, generaţiilor care ne privesc şi ne iau ca exemplu, haideţi să facem curat în visteria inimii şi să le lăsam o moştenire bună. O INIMĂ CURATĂ!