Despre mine

Fotografia mea
Mangalia, Constanta, Romania
Sunt un simplu om căruia i s-a dat FAVOAREA să fie copilul lui Dumnezeu! Am fost creată ca să-I aduc Regelui Regilor laudele mele, să-I aduc închinarea mea. Sunt pusă deoparte să-I slujesc Domnului și e cea mai mare onoare pt mine să fiu un închinător al Său! Laudele Îi aparțin numai Lui!

joi, 24 decembrie 2009

UN ALTFEL DE CRACIUN....



Un altfel de Crăciun!
S-a scris destul de mult și bine, în perioada aceasta, despre Sărbătoarea Nașterii Domnului și semnificația ei, despre Crăciun, așa că nu vreau să obosesc pe nimeni cu încă un articol pe tema asta, mai ales că mă simt și complexat în comparație cu acești titani în ale scrisului...sunt foarte buni în ceea ce fac! Ceea ce mă frământă pe mine este un alt aspect al acestei sărbători, dintr-o altă perspectivă. Biserica astăzi este împărțită în două și sunt discuții contradictorii în legătură cu bradul,colindele,cozonacul,sarmalele, sau meditarea la Cel ce a venit pentru noi.... Din nefericire pentru cei ce deja vi s-au întețit bătăile inimii și v-ați înroșit la față, gândindu-vă dacă veți fi pro sau contra, vă voi dezamăgi, nu voi scrie despre asta. Aveți pastori, aveți Biblii și pe Iisus. Pe mine personal, nu mă mai interesează lucrurile acestea prea mult. Și poate că nici pe El. Și nici neapărat cum și dacă, noi creștinii, sărbătorim corect. Noi, slavă Domnului, cunoaștem lucrurile acestea, le știm, sau ar trebui să le știm. Mai degrabă mă interesează cum sărbătoresc cei din jurul meu; sunt triști, singuri, supărați, bucuroși, înțeleg ei cum stă treaba cu acest Iisus care s-a născut ca ei să aibe viață? Provocarea pe care Domnul ne-o aruncă nouă acum, este să nu ne mai preocupe atât de mult persoana noastră și dacă facem bine ceea ce facem, ci mai degrabă să ne preocupe cei de lângă noi, care poate că au nevoie de ajutorul nostru.
Pentru mine personal, Crăciunul este o imensă oportunitate de a ajunge la cei din jurul meu și de a face ceva pentru ei(de a le oferi o fărâma de bucurie). Un moment mai bun ca acesta nu ar putea exista . M-am rugat și anul acesta, ca Domnul să deschida uși și să ne duca acolo unde este nevoie de noi, la cei ce sunt în nevoi. Și Domnul a facut-o! Pentru că El îi iubește și Îi pasă. La Mangalia ne-am rugat ca timp de o săptămână, să ne punem la dispoziția celorlalți,să fim o binecuvântare pentru ei...să uitam de noi înșine și să fim canale pentru semenii noștri. L-am rugat să ne dea în dar Mangalia, să-i atingem cu dragostea Lui. Și am reușit, în parte, pentru că suntem limitați. Zeci de copii cu fețe triste au primit cadouri și dulciuri, tineri adolescenți cu zâmbete cât fața, au cântat colindele noastre despre Iisus. Săracilor li s-a vestit Evanghelia, pe cei bogați i-am ofensat și contrariat prin starea noastră de spirit, dar li s-a înmuiat inima la mulți dintre ei; peste familii și bătrâni am cântat colindele Domnului. Am reușit să ajungem la oameni uitați de lume, ce locuiesc prin cazematele de pe malul mării sau prin wc-urile publice de prin păduri. Li s-au luminat fețele și am reușit să aducem o rază de bucurie în inima lor de Sărbători (se uitau la ciocolată cum mă uit eu la caviar)....Și ca noi mai sunt mulți alții, în toată țara, în toată lumea... Și oare nu aceasta ne transmite Domnul prin Întruparea Lui? Ideea de sacrificiu,dăruire și slujire? Noi nu mai trăim pentru noi ci pentru El și trebuie să folosim fiecare ocazie de A-l vesti celor din jurul nostru. La aceasta suntem chemați. Nu vă temeți să faceți bine oamenilor,să le dați cadouri și să-i colindați. Temeți-vă dacă nu o faceți! Și apropo,” a colinda” înseamnă a binecuvânta, o colindă înseamnă a ura ceva de bine oamenilor. Și nu aceasta este chemarea noastră? Să binecuvântăm, să spunem Vestea Bună?
Să ne oprim pentru o clipă și să ne întrebăm dacă nu cumva e vorba prea mult de noi și prea puțin despre alții.Pentru că Domnul spunea, că mai ferice să dai decât să primești. Și acum este un moment foarte bun, să oferim dragoste și sprijin celor ce au nevoie de el. Poate fi anul acesta un altfel de Crăciun pentru noi, unul în care să ne gândim mai puțin la noi și mai mult la alții. Să ajutăm pe orfan și pe văduvă și să îmbrăcăm pe cel sărman. Vă provoc la un ALTFEL de Crăciun.
Vă urez, nu un Crăciun fericit, ci un Crăciun diferit! Fiți binecuvântați și luminați cât mai mult în aceste vremuri de întuneric! Gabi Ciuciumiș.

joi, 10 decembrie 2009

luni, 23 noiembrie 2009

Bărcuța de hârtie















Era o după-amiază însorită. Străbătea faleza grăbită. Era hotărâtă să facă pasul acesta! Obrajii îi erau îmbujorați și nările i se dilatau din cauza mersului ei hotărât. Doar în ochi puteai să-i întrevezi neliniștea sufletului ei...Părul îi curgea pe umeri, fluturând de adierea călduță a vântului de toamnă târzie. Îi acoperea obrazul roșu ca și buzele ei fremătânde. Vorbea...dar cuvintele nu i se auzeau. Probabil vorbea cu sufletul ei...
Aproape că ajunsese în locul pe care îl iubea cu toată ființa, îl putea vedea și inima îi tresălta. Se bucura ca de o oază de liniște...
O stâncă avea să fie martora ei. Era stânca ei, prietena ei, confidenta ei. Ajunsese. Se așeză pe stânca pe care își odihnise sufletul, pe umerii căruia își plânsese de multe ori durerea, dar cu care împărțise și bucuriile ei. Cuprinse stânca într-o îmbrățișare adâncă și-și ascunse fața. Plângea..."Știi ce vreau să fac, nu-i așa?...cred că e cel mai bine...pentru acum...''Stânca o ținea strâns în îmbrățișarea-i de piatră, să nu se clatine... Încă îi mai păstra lacrimile de data trecută.

În mână ținea strâns o bucată de hârtie. Era aproape mototolită...O ținea așa de strâns, ca pe o comoară de care nu vroia să se despartă...și lacrimile ei nu conteneau...Duse bucata de hârtie la buze și o sărută ca și când și-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna. Își acoperi fața cu ea și își lăsă hohotele să curgă.Nu avea de ce să îi fie rușine de lacrimile ei. Erau curate; așa, ca și sufletul ei. Se uită în jur...oamenii se plimbau liniștiți. Era o seară superbă, în care apusul făcea cerul să strălucească într-o splendoare de culori...Ar fi vrut să oprească timpul în loc, această clipă să-i aparțină veșnic. Ar fi vrut să spună ca Iosua:'' Oprește-te soare...oprește-te lună...''Și dorința ei , ca într-o poveste magică, s-a împlinit... Timpul a stat pe loc!
Vântul parcă nici nu mai adia, totul era nemișcat. Un pescăruș în zbor, marea cu clipociri de cleștar, cerul îmbrăcat de sărbătoare...Inima îi era încântată de acest tablou mirific. Era ca un cadou al Cerului pentru ea, era momentul ei.

Cu hârtia lipită de inimă, cu sclipiri de peruzea în privire, spuse: '' mulțumesc Doamne!''
Mai sărută o dată hârtia din mana ei, își mai lăsă câteva perle cristaline să o umezească..''E timpul!''-își spuse și scrise ''un nume'' pe hârtie. Apoi, făcu din ea o bărcuță. O bărcuță de hârtie, cu toate speranțele și năzuințele ei în ea...Era timpul să-i dea drumul pe ape...
Nu putea să-și rețină plânsul și mâinile îi tremurau. Renunța la tot ce credea că deține. Era doar ''un nume'' pe o bucată de hârtie. Dar, ca în orice poveste cu prinți și prințese, spera , cândva, bărcuța ei să se întoarcă, dar în realitate. Și prințul ei să vină...Se săturase să aibă doar un nume pe o bucată de hârtie. Îl vroia pe el, de aceea renunța la el. Se făcea liberă să-l iubească mai mult. Renunța la o iluzie pentru o iubire adevărată. Renunța la o poveste cu prinți și prințese, deși trăia într-una, pentru un fiu al Regelui...
Un gând îi trecu fulgerător prin minte: ''s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată...''- dar nu putea să-și permită gândul, nu putea să-și asume necredința.
Se aplecă și lăsă pe ape bărcuța ei...era așa de multă iubire scrisă cu slove de foc pe acea bucată de hârtie...Imposibil ca această flacără să se stingă...''apele cele mari nu pot stinge dragostea...''
O urmărea cu privirea scăldată în lacrimi cum se îndepărta și simțea că toată ființa ei pleacă împreună cu bărcuța...Era ea însăși un mesaj de iubire scris, în căutarea iubirii...era o bărcuță de hârtie plecând în cea mai mare aventură a ei, pe Marea Învolburată a Renunțării...
Se așeză pe stânca ei, privind în zare, până când bărcuța dispăru după linia Orizontului. Privea cu speranță! Știa că de acolo, de după linia Orizontului, iubirea ei se va întoarce, la timpul potrivit.
Simți ca o adiere călduță pe fața ei îmbujorată de plâns, vântul de toamnă târzie...Un strigăt de pescăruș tăia cerul plin de culori.Viața își relua cursul firesc...Se ridică și privi Orizontul, era plină de încredere! Era momentul ei de biruința! Totul era atât de frumos, de magnific. Și în acest tablou era prinsă și ea, cu toată iubirea din ea.
A lăsat o bărcuța de hârtie pe ape... Tot ce avea. Acum, îi mai rămăsese doar SPERANȚA- și inima ii era plină!
''Aruncă-ți pâinea pe ape, și după multă vreme o vei găsi iarăși!''-Eclesiastul 11:1

marți, 17 noiembrie 2009

Poveste de iarnă








Miresme de scorțisoară și mere coapte plutesc în aer și pătrund parcă până în suflet, încălzindu-l. Fulgii de zapadă, ca un roi de fluturi albi dansează în ritm de vals… și gându-mi zboară…unde ești?! Un oftat ca un strigăt mut îmi sfâșie inima! Mi-e dor de tine! Unde ești?! ... Mi-aș dori să fiu unul dintre fulgi, să mă alătur lor în maiestuosul dans… poate te găsesc printre ei…

O șoaptă mă trezește din visare. Ce poate însemna? Să fie adevărat?! Cerul vorbește despre “el”? E ca un sunet vrăjit, ca un cor îngeresc, ca susurul blând al unui izvor! Inima îmi bate din ce în ce mai tare! Un fior cald o cuprinde…încet, încet zidurile de gheață ce o protejau încep să se topească! Prima bucată de gheața a căzut și rând pe rând întăriturile se transformă în amintiri! În ea se naște ceva nou…visul din inima Lui! Cu slove de foc El iți scrie numele pe inima mea! Și ca o văpaie, minunea cuprinde fiecare părticică din mine… Fiecare celulă te cheamă! Iar iubirea care a luat ființa în mine, devine tot mai intensă! Cu fiecare clipă mă îndrăgostesc tot mai mult de tine și te iubesc cum nu am mai iubit până acum, cu o iubire matură, care a ales și care e gata de orice sacrificiu… te caut în tot ce mă înconjoară și gândul îmi zboară, pe aripă de dor, până la tine!
… și pe zăpada cu scânteieri de diamante se văd urme de pași…încă puțin și iubirea născută într-o zi de iarnă va fi împlinita!
''Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău...apele cele mari nu pot să stingă dragostea...
Vino repede iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munții plini de mirozne!''-Cântarea Cântărilor 8;6,7,14
scris de Anca Dumitrașcu

vineri, 13 noiembrie 2009

Suntem alaturi de voi Proconsul!!!!

http://www.proconsul.com.ro/

Multumesc!



















E noiembrie în sufletul meu,

vuieşte în mine durerea.
Şi toate sunt reci de jur împrejur.
Din ce în ce mai rece
e zâmbetul meu...
Captivă sunt în turnul de gheaţă
Şi inima...
abia de mai bate.
Un gând din Înalt
la mine străbate:
"Nu te uita la obstacol, Fiică,
Eu îţi ofer un MIRACOL!"
Oh, Doamne,
Ia noiembrie din sufletul meu!
Îţi dau şi zâmbetul meu îngheţat...
Căci nu pot trăi,
Nu vreau să trăiesc fără aduceri aminte
...să-mi amintesc!

Că fiecare pas facut,
Cu flori de mai,
Tu,
mi l-ai presarat...
Multumesc!

miercuri, 11 noiembrie 2009

Cuvânt plin de farmec, FEMEIE...















Te-am zărit.
Ca o rouă de primăvară mi-ai înviorat sufletul
privindu-ți frumusețea.
S-a născut în mine dorința
Să te caut, să te găsesc,
să te descopăr...
Ai trezit în ființa-mi IUBIREA.
Ești șoapta spusă din ceruri de Tatăl.
Ești comoara bine păstrată din veșnicii pentru mine.
Ești gândul Divinității
când din coastă-mi ai fost întrupată.
Ești un cuvânt plin de farmec, FEMEIE!
Când El a suflat duh peste mine,
eram un vis incomplet...
de aceea am fost trezit a doua oară.
Sufletul meu
a ajuns Căutător a unei singure Comori.
Îmi cântă inima poeme de iubire!
Mi-ai fost adusă înainte
Ca o Taină,
Si la prima bătaie a pleoapelor
să te descopăr MINUNE!
Oh, iubire a sufletului meu,
Cât simt că ești ruptă din mine!
Căci El
m-a creat să fiu fără cusur... și sunt!
Cu tine, FEMEIE, lângă mine!

vineri, 6 noiembrie 2009

SUNT TATAL TAU...










Sunt Tatăl tău...


Oh, drag copil, şi azi te-aştept, şi mâine.
Şi-n fiecare zi
am să privesc în depărtări...
...ai să revii copile?
Sunt tatăl unui fiu rătăcitor, cu ochii goi
privind la răsărit...
Atâtea răsărituri am văzut
şi tot atâtea-apusuri.
Şi poate o să treacă încă-o zi.
sau or să treacă zile...
dar am să sper privind la curcubeu
şi-am să-mi aduc aminte.
De zilele când tu râdeai şi eu râdeam cu tine,
şi lacrimile pe obrazul tău
eu le ştergeam copile...
Aş vrea să-ţi spun cât mi-e de dor, de chipul tău
de tine...
Sunt Tatăl unui fiu rătăcitor
şi-am să te-aştept copile!...

luni, 26 octombrie 2009

De ce suntem dezamagiti, tristi sau apatici...





De multe ori ne simtim tristi, fara vlaga sau fara pofta de viata si nu stim motivatia.
Ei, in multe din situatii, principala cauza este lipsa partasiei cu Dumnezeu. Fara sa vrem IL eliminam pe Domnul , pentru ca avem impresia ca unele sentimente sau emotii ne apartin numai noua, uitand ca El ne-a creat asa cum suntem, cu trairile noastre. Ne ascundem crezand ca pe Dumnezeu nu-l intereseaza astfel de probleme.

In alte situatii, suntem dezamagiti de asteptarile gresite. Asteptari pe care le avem de la cei din jurul nostru sau de la noi insine. Dar sunt oare aceste asteptari fondate, sunt bazate pe concret? Nu negam ca cresterea noastra spirituala este un proces, deci este progresiva, dar noi am dori sa fim intelepti dintr-o data. Si nu e de mirare ca atunci cand dam gres, suntem dezamagiti. Avem asteptari gresite de la noi. Dumnezeu nu astepta sa fim fara greseala. Nu suntem ca Dumnezeu... sau mai sfinti ca El...

Nu e gresit sa-ti doresti sa fii mai bun, sa semeni cu Hristos, dar noi nu suntem invincibili, atotcunoscatori sau de neatins. El este taria noastra, datorita lui Iisus din noi, suntem considerati neprihaniti, nu pentru ca avem fapte demne de lauda. Asa ca, e firesc sa gresesti... conteaza pe cati de multi afecteaza greseala ta. Dar si asa, exista atata putere in iertare, in Crucea din Golgota.

Invata sa ai asteptari fondate de la tine si cei din jurul tau si nu lasa ca relatia cu Dumnezeu sa slabeasca. Pentru noi, a trai inseamna Hristos. Acesta este secretul unei vieti in care expresia bucuriei este manifestata si perfect demonstrata.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

ARIPI VISARE...



Ma doare caderea...

ma doare de tot.

La tot pasul imi plange privirea...

Mi-e aripa rupta un pic

cate-un pic

Nimic nu mai am; mi-e franta menirea.

Sunt pasare alba si-as vrea

sa mai zbor

Dar inima grea nu ma lasa.

Ramane un dor, un dor

dupa zbor;

Spre Cel ce imi tine Speranta!

Si lupta e-n toi.

Chiar de e-n zadar, mie-mi ramane visarea!

Si stiu; cateodata visele mor...

se scurg rand pe rand, se duc

printre ape...

Dar valuri din inima Lui imi dau

visele-napoi,

renaste iubirea mea toata!

Si le INVIE odata cu EL,

sapate in Palmele Lui.

TOATE!

joi, 22 octombrie 2009

Ascunde-ma...


Ascunde-ma....

...ascunde-ma in Tine, astupa-mi ochii
cu privirea Ta!
Revarsa-te peste fiinta mea in fluvii...sa Te regasesc...sa ma gasesc...
strange-ma atat de tare la pieptul Tau ca sa nu-mi mai fie dor...
de imbratisarea nimanui. Invata-ma sa merg din nou, caci m-am pierdut pe drumuri...
Atinge-ma Tu, IUBIRE,
decat sa ma stinga durerea. Tine-ma de mana
sa nu pot sa ma indepartez de Tine,
Fa-Te CURCUBEU peste viata mea si leaga-ma de
degetul Tau mic...
Ascunde-ma in Tine!
Lasa-ma sa vad cu privirea Ta...sa Te regasesc...
Sa ma Gasesc...

marți, 6 octombrie 2009

Femeile sunt emotionale




EL al meu …..

FEMEILE sunt emoţionale…şi eu sunt femeie şi adesea acesta e limbajul pe care îl folosesc; cel al inimii. Dar Biblia spune că inima este nespus de rea şi înşelătoare…putem greşi în judecăţile noastre, pentru că Dumnezeu e mai mult decât o emoţie puternică…EL E DUMNEZEU! EL e mai presus şi decât raţiune…cine gândeşte prea mult şi pune totul pe seama raţiunii, poate pierde revelaţiile lui Dumnezeu, care sunt de domeniul supranaturalului şi mintea nu poate percepe dimensiunea acesta. Când vorbim despre raţiune, vedem BĂRBATUL…distins, calm, înţelept, judecând lucrurile înainte de a acţiona, dispreţuind de multe ori, emoţiile prea des afişate ale femeilor…

Ce-i de făcut?

“Domnul Dumnezeu a zis: “Nu este bine ca omul (BĂRBATUL), să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit (FEMEIA)”

Ei, ce spuneţi? Femeia este bună la ceva…să fie un ajutor potrivit. Aşa că emoţiile ei, afişate prea des, au impresionat bărbatul şi l-au făcut să o iubească ca pe sine însuşi.
Şi omul (BĂRBATUL) a zis: “Iată în sfârşit aceea (FEMEIA) care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!”( Gen.2:23a)
…Tot el, BĂRBATUL, i-a pus numele FEMEIE şi a fost mierea de pe buzele lui, a iubit-o…De multe ori se întreabă cum poate?…ea vorbeşte mult, mult prea mult pentru înţelegerea lui, e distrată, uită lucrurile neterminate şi plânge prea uşor din orice…Dar tot EA, vine la EL, îşi cere iertare, îl desmiardă, îşi încolăceşte braţele în jurul LUI, arătându-şi vulnerabilitatea şi dependenţa.

…dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.(Gen.3:16b)

Cum să nu o iubeşti?

EA e frumuseţea sufletului LUI şi EL…”se deosebeşte din zece mii. Capul lui este o cunună de aur curat, pletele lui ca nişte valuri, sunt negre cum e corbul. Ochii lui sunt ca nişte porumbei pe marginea izvoarelor, scăldaţi în lapte şi odihnindu-se pe faţa lui plină. Obrajii lui sunt ca nişte straturi de miresme , în care cresc saduri mirositoare; buzele lui sunt ca nişte crini din care curge cea mai aleasă smirnă. Mâinile lui sunt nişte inele de aur ferecate cu pietre de hrisolit; trupul lui este un chip de fildeş lustruit, acoperit cu pietre de safir; picioarele lui sunt nişte stâlpi de marmură albă, aşezaţi pe nişte temelii de aur curat. Înfăţişarea lui este ca Libanul, pare un tânăr ales de cedrii. Cerul gurii lui este numai dulceaţă şi toată fiinţa lui este plină de farmec. Aşa este iubitul meu, aşa este scumpul meu…(Cântarea Cântărilor 5:10-16)
Cum să nu-l iubeşti?

Dumnezeu i-a făcut un ÎNTREG şi oricare dintre ei, luaţi seperat, ar fi incomplet. Au fost creaţi să se împlinească unul pe celălalt, să se bucure universul de frumuseţea unităţii LOR.

Şi totuşi…” vă rog fierbinte fiice ale Ierusalimului, nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea.(Cânt. Cânt.:8:4).

Cât despre mine, eu, FEMEIA, te iubesc pe tine ,SOŢUL MEU şi vreau să-ţi spun: TU MĂ FACI SĂ MĂ SIMT COMPLETĂ!

dedicaţie pentru soţul meu

Luminiţa Ciuciumiş

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Scrisoarea unei mame...

...cu dedicatie pentru fiii mei:)



Drag copil, daca ai fi langa mine, te-as imbratisa, dar nu esti asa ca iti dau o imbratisare imaginara...Azi e o zi mare pentru mine, o zi de jertfa de multumire. Am o gramada de motive sa-I multumesc lui Dumnezeu... Pentru toate minunile pe care le-a facut in viata mea-astazi e o zi de aducere aminte!
Domnul e mare si bun, Isi implineste cu credinciosie promisiunile! TU, esti una dintre minuni! Pentru tine vreau sa multumesc Domnului...pentru ca existi, pentru ca ai aparut in viata mea, pentru ca Domnul mi-a dat posibilitatea sa te iubesc si sa vad cum te duce acolo unde esti chemat, sa vad iubirea Domnului cum se rasfrange asupra unui copil al Sau. Ii multumesc pentru zambetul tau, pentru inima ta buna, pentru ca bucura inima mea de mama de fiecare data cand te inalta, cand iti aseaza masa in fata potrivnicilor, cand te scapa de uriasi...cand te duce pe inaltimile Lui, cand te poarta prin credinta pe Bratul Sau atunci cand treci prin incercari. Ii multumesc ca nu e lacrima sau suspin de-al tau pe care sa nu-l stie si sa nu te mangaie, ba mai mult, daca ai avea potentialul, ai vedea ca orice lacrima de-a ta, se contopeste cu cea a Domnului si se transforma in margaritare de iubire, si ca pe El il doare mai tare decat pe tine, ca sta aplecat asupra ta si sufla peste tine alinare sfanta, ca sufletul tau sa cunoasca bucuria din nou!...Si atunci cand razi , El rade cu tine si cerurile tresalta! Te-ai uitat vreodata la nori sa vezi ce dans frenetic iti ofera pe muzica rasului tau??? Si asta pentru ca cerurile, constelatiile se bucura de creatia Domnului, sa iti arate cat de pretios esti copil!!!!!!!!
Cum sa nu-i multumesc Domnului pentru ca a creat o fiinta ca tine? AZI, daca vrei, indiferent ce va veni sau crezi tu ca va veni, poti alege sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru ceea ce esti in El! Si eu zic..."ca te-a facut o faptura asa de minunata!" Esti creat sa fii un campion, sa fii un invingator in toate circumstantele vietii...si secretul tau, este ca ai o inima predata Lui! fii binecuvantat copilul meu!
semneaza: mama:)

O noua promisiune



O nouã promisiune


Iubirea neexprimatã… nu e iubire!…Sã dãruim este un principiu. Nu poţi spune cã iubeşti dacã nu arãţi asta…

Avea ochii aţintiţi în tavan şi întunericul era ascunzãtoarea ei. Nu scotea nici un sunet, chiar dacã în interiorul ei era o furtunã asurzitoare. Nimeni nu putea sa vadã râurile de lacrimi care-i udau perna… dar, pâna-n zori, cu siguranţã se vor usca! Slavã Domnului cã existã “mâine”, o zi în care “ieri” se pierde în amintiri. Gândul acesta o liniştea, îi dãdea speranţã şi în toatã negura, vedea un colţ de senin…

Inima îi bubuia atât de tare cã se temea sã nu trezeascã pe careva şi sã-i demaşte acoperirea. Nu vroia sã ştie nimeni, nu vroia sã dea explicaţii nimãnui pentru sursa durerii ei… ajungea durerea numai pt ea… A închis totul în interiorul ei şi acolo avea sã rãmânã pentru totdeauna. Îi va porunci inimii sã uite! Cãutã în întuneric colţul de senin, privind ca o nãlucã la punctul luminos ce se întrezãrea în draperia groasã, de parcã de acolo i-ar fi venit ajutorul… Îi era ciudã pe ea. Oricât se strãduise, oricât încercase sã se concentreze la lucrurile obişnuite, durerea şi dezamagirea erau mai puternice ca ea. Nu-i venea a crede cã greşise şi sentimentul vinovãţiei o fãcea sã simtã durerea mai acut. Se simţea ca şi când ar fi eşuat în misiune pentru cã nu a ascultat ordinele comandantului şi a acţionat pe cont propiu… inima i-a dictat altceva decât raţiunea. A acţionat prosteşte şi a devenit penibilã… ce scuzã putea sã aibã??? Nici una!!! Aah! da, poate exista una…iubirea. Tot ce a fãcut, era motivat de iubire. Oh, dar ce eşec!… Plângea înfundat ţinându-şi mâna la gurã sã nu cumva sã-i scape vreun scâncet.

…Se ridicau apãrãtorii şi îşi ţineau discursurile aleatorii în faţa Juriului: “oare nu iubirea este motivaţia cea mai frumoasã?”…”contest, Onoratã Instanţã! la ce folos? Unde s-a ajuns? Acţiunea inculpatului a adus daune morale clientului meu, fãcându-l sã iasã din tiparele bunului simţ, sã se enerveze şi sã-i disturbe liniştea sufleteascã, scoţându-l din rutina ocupaţiei lui, periclitându-i concentrarea şi fãcându-l sã se gândeascã la lucruri fãrã valoare cum ar fi aceastã “iubire”…”

Era distrusã gândindu-se cã ar putea sã o dispreţuiascã, dar trebuia sã-şi asume faptele. Dacã va trebui sã rãspundã pentru iubirea ei, va rãspunde. Tavanul odãii ajunsese o scenã în care se juca filmul vieţii ei… O cutã adâncã apãru pe fruntea ei. Ce se întâmplase cu ea? Era o fatã atât de simplã, aşa de liniştitã, se spunea despre ea cã era “o fatã la locul ei”. Cum a putut sã lase sã se întâmple asta? Într-o clipitã, tot universul ei se rãsturnase! nimic nu mai avea logicã. Încercã sã gaseascã un crâmpei din calmul de odinioarã, dar era prea târziu. Inima ei nu-i mai aparţinea… Cum a putut sã-şi dãruiascã inima cuiva care putea sã o dispreţuiascã? Oh, Doamne, chiar dacã era ţãndãri, inima o durea cumplit! Nu ştia cum a gãsit puterea sã schiţeze un zâmbet când el i-a spus: “eşti o fatã deosebitã, dar nu aşa de deosebitã pentru mine…” Îi infipse un cuţit în inimã şi-l rãsucea în ranã ţinându-l bine de mâner… Deodatã, chipul lui, pe care cândva îl vedea angelic , i se pãrea cã devine schimonosit şi râsul lui ca un rânjet demonic… “Oh, pãcat!”…i-a rãspuns ea cãutând un loc stabil sã se sprijine, “tu eşti pentru mine cel mai deosebit bãiat.” Upss! i-a scãpat! De ce? Cum a reuşit sã-i scape cuvintele? Se pare cã inima ei a scãpat din controlul raţiunii… Greşealã. Avea sã o coste acum. Nu se gândise niciodatã cã a iubi poate fi aşa dureros.

…”ãããã, cum sã-ţi spun, nu mã înţelege greşit! iubesc sã fiu în prezenţa ta, sã te ascult, sã ne petrecem timpul împreunã… eşti o persoanã importantã pentru viaţa mea…chiar nu-mi imaginez cum ar fi sã nu te cunosc, dar…nu pot sã te privesc “altfel”… eu vreau ca inima sã-mi freamãte în prezenţa ei, sã…” Ea deja plecase. Mersul îi era împleticit. El era singurul în prezenţa cãruia se simţea ea însãşi. O fãcea sã râdã cu naivitatea sinceritãţii lui, crezând într-o lume mai bunã… Pentru el, viaţa era frumoasã şi asta o cucerea. Gãsea comori în fiecare clipã şi le deschidea înaintea ei, vrând sã le împartã… “dar nu aşa deosebitã pentru mine”…

“Vreau sã-ţi arãt ceva! Închide ochii şi o sã-i deschizi numai când spun eu… nu acum! nu trişa te rog!…aşa… încã un pas, aşa…acum!”…îi arãtã curcubeul de dupã ploaia care-i udase pânã la piele. Dar fiecare strop, el, l-a interpretat ca o declaraţie de dragoste a cerului…”una pentru tine, una pentru mine…”

Curcubeul, ce frumos… legãmântul unei vieţi mai pline de culori…

Viaţa alãturi de el era aşa de coloratã de râsul lui, de chipul lui, de cântecul sufletului lui curat.

Stricase tot. Cum mai putea sã dea ochii cu el dupã toate astea? Ce greşealã… cum a putut sã-l iubeascã şi sã îndepãrteze de la el toate aceste frumuseţi?… Dacã ar fi ştiut, l-ar fi iubit în tãcere, numai sã vadã pururea zâmbetul pe faţa lui. Dar acum era condamnatã sã trãiascã cu vina aceasta. A îndrãznit sã creadã cã şi el o poate considera “universul” lui… cât s-a înşelat. Durerea o sufoca! În tãcerea nopţii numai vuietul furtunii din ea întrerupea liniştea… Nu mai avea nici o aşteptare şi comorile din clipe deveniserã coşmaruri cu balauri care vroiau sã o înghitã. Parcã rãmãsese fãrã viaţã… nu vedea nici un drum înaintea ei… era blocatã în suferinţã.

Se trezi vorbind singurã… “Te iert pentru cã nu m-ai putut iubi, te iert cã nu ai recunoscut bãtaia inimii tale, te iert cã nu ai reuşit sã gaseşti în mine ce eu am gãsit în tine, cel mai deosebit bãiat…te iert! Şi-am sã aştept în tãcere sã ma recunoşti…”

Lumina din colţul senin era din ce în ce mai puternicã, semn cã zorii se iviserã deja. Lacrimile i se uscaserã pe faţã… totul se liniştise… seninul unei noi zile se arãta. Plouase… dar curcubeul era o nouã promisiune pentru viaţa ei.

Luminiţa Ciuciumiş

miercuri, 30 septembrie 2009

Strigatul inimii unei femei




Îşi dorea echilibru. Ochii ei erau plini de lacrimi, amintindu-şi că, odinioara, ştia să râdă, că era o persoană agreabilă. Încă îi suna în urechi râsul cristalin şi o umbră de zambet îi apăru pe chip. Dar licărirea se ofili repede. Două cute adânci îi crestau fruntea. Ştia că nimeni nu vrea ce are ea de oferit: o inimă zdrobită. Încercă să mascheze tristeţea cu fond de ten şi blush, dar ochii o trădau, erau în permanenţă umezi. Se simţea ca un animal hăituit şi nu ştia unde să găsească un loc să-şi odihnească sufletul. Frica îi paraliza intenţia de a se purta normal. Dar ce era normal? Totul în jurul ei era străin. Încercă să găsească din priviri lucruri cunoscute, stabile, care altădată îi ofereau siguranţă. Of, avea “rău de mare”…totul îi fugea de sub picioare şi era aruncată de colo colo. Furtuna din viaţa ei sfărâmase toată încrederea în ea. Era singură! Singură în faţa uraganului de probleme. Ce o să facă? Unde o să se ducă?…Tremura. Nu ştia dacă de frig sau de teamă. Înaintea ei se deschidea o mare prăpastie a necunoscutului. Privea înapoi cu încăpăţânare să găsească în amintiri ceva de care să se agaţe şi să spună: “e doar un coşmar, mă voi trezi şi totul va fi ca înainte!”…dar nu vedea decât priviri reci şi judecătoare. Parcă îi ştia pe oamenii aceştia…nu, se înşelase, erau doar asemănări. Simţea că nu poate să reusească singură. Niciodată nu i-a plăcut să fie singură, dar acum singuratatea era tovarăşa ei de drum. Ştia în adâncul ei că nu fusese destinată să fie singură, că aparţinea cuiva…dar cui??? De ce i se întâmplau toate astea? Pieptul i se zguduia de plâns. Şi dacă aparţine cuiva, de ce nu este lângă ea, acum când are aşa de mare nevoie ca cineva să-i fie alături, acum când prăpastia e doar la un pas de ea?
Trebuia să gândească repede şi să ia o decizie. Se ridică de jos şi-şi aşeză rochia şifonată, îşi şterse lacrimile cu podul palmei şi îşi trecu degetele subţiri şi tremurânde prin părul rebel. În privirea ei era demnitate. Buzele i se strâmbau încercând să ascundă plânsul care era gata să pornească. Era frumoasă! Ochii îi erau limpezi şi îi străluceau. Părea mai înaltă ca de obicei. Obrajii îi erau înbujoraţi de plâns şi părul îi flutura, conturându-i forma feţei. Îşi închise pentru o clipă ochii, anticipând un pas în necunoscut…va merge înainte! Orice ar fi, nu va abandona! Nu statea în firea ei. Era o fiică a Cerului, a Dumnezeului Preînalt. Nu îşi putea permite să dea înapoi şi să renunţe la chemarea ei. Fiecare por al ei striga: “Îmi voi împlini destinul!” Nu mai părea fetiţa pierdută şi neajutorată, era o femeie hotărâtă! Ştia ce vroia! Ştia că locul ei nu este în furtună, în nesiguranţă…Ştia că are un destin şi era hotărâtă să-l împlinească!
O rază de soare penetra stratul gros de nori şi lumina chipul ei angelic. Surâse cald, făcând primul pas înainte…nu ştia când, nu ştia cum, dar…îşi găsise echilibrul în Dumnezeu!

Luminiţa Ciuciumis

Strigatul inimii unui barbat




ss…simţea miros de verde crud

Privea în gol. Era vizibil iritat. Încerca să alunge gândul, dar revenea teribil de enervant. Oare greşise? Dar cum? Cel mai mult îl irita incertitudinea. Îşi spunea că a acţionat raţional şi matur… nici el nu era sigur, dar în orgoliul lui de bărbat, prefera să creadă aşa. Îi spusese cuvinte grele şi aproape că nu se recunoştea văzându-şi bucuria răutăcioasă. Îi vedea chipul luminos, cum îşi schimbă culoarea devenind palid, în timp ce primea vorbele lui aspre ca şi pumnalele în inimă. Zâmbetul ei trist îi revenea mereu în minte. Nu spusese nimic, doar l-a ascultat tăcută încercând să nu arate ce simte. Asta îl enerva peste măsură. Ar fi vrut să o vadă că imploră, că plânge, sau măcar să-i răspundă la fel de răutăcios. Dar, ea, nu. Tăcea. şi tăcerea ei o îmbrăca într-o aură de demnitate. Îşi repeta în minte cuvintele tăioase pe care i le spusese intenţionat şi se gândea cum ar fi reacţionat el în locul ei. Brusc, se înroşi la faţă. “Doamne, sunt un doboitoc, am rănit-o cu bună intenţie…”, gândea el, şi scaunul în care stătea nu îl mai încăpea de agitat ce era. “Dar şi-a căutat-o cu mâna ei. Cum a putut măcar să-i treacă prin gând că aş putea să mă uit la ea? Adică…nu ştiu, este frumoasă, poate e şi deşteaptă, dar…nu e pentru mine.” Se liniştea singur gândindu-se că a procedat bine, dar nu putea să vadă decât privirea ei blândă, aproape în lacrimi. Îi venea să urle. Dacă nu ar fi fost în public, poate că s-ar fi răzbunat pe vreo uşă, lovind-o. Bătea cu piciorul în scaun într-un ritm din ce în ce mai alert, fapt care îi dovedea nervozitatea. Bătrânul de vizavi cu ochelarii pe nas îşi opri privirea asupra lui… Se opri din bătut intimidat şi schiţă un zâmbet politicos.”…plictiseala asta, nu ştiţi cât mai durează până ajungem?”…Bătrânul zâmbi şi îngăimă înţelept: “Eh, dacă aş mai fi tânăr şi de aş avea mintea de acum…nu aş mai repeta greşelile tinereţii”, râdea înfundat ca şi cum ştia el ce spune. “Ce-i cu bătrânul ăsta? De unde ştie el la ce mă gândesc eu?” Ar fi vrut să-şi vadă faţa în oglindă să se vadă cât de surprins era. Oare gândurile îi erau scrise pe frunte, libere să le vadă oricine? Zâmbetul i se transformă într-o grimasă şi se întoarse în scaun încercând să pară preocupat. Prefera să privească pe geam.

Era cald şi tocmai treceau printr-un lan copt de grâu. Privirea lui aţintită, emitea imagini şi filmul copilăriei lui începu să se deruleze înaintea ochilor lui…Se revedea copil, alergând cu băieţii prin lanul de grâu în sat la bunica. Vacanţele acelea erau cele mai fericite din viaţa lui. Câte năzdrăvănii nu a mai facut! Seara se plimba prin lan şi îi plăcea să mângâie spicele şi să le simtă în palma lui. Pierdea ore întregi privind valurile lanului uscate de vântul fierbinte de vară. Se legăna împreună cu ele şi memoriile copilăriei lui fericite, prezentă pe peliculă, prima lui iubire. Tresări şi inima i se strânse. În acelaşi timp, îşi dorea ca aceste imagini să rămână, să-şi stingă dorul. O căldura îi învălui tot corpul şi simţi că nu va mai putea să se ridice din scaun. Era moale. Nu putea să nu-şi amintească cât de mult a iubit-o. Era fericit numai când îi vedea surâsul. Când privirea ei albastră se încrucişa cu a lui, aproape că uita să vorbească. Devenea stângaci sau poate de-a dreptul prostuţ. Dar ea îl prefera aşa, era prostuţul ei. Simţea că ea putea să scoată tot ce e bun din el. “De ce mi-ai luat-o, Doamne? De ce?” Pieptul era gata să îi explodeze. Încă mai simţea acea durere a pierderii strângându-i inima ca o gheară de fier. Trecuseră şapte ani. Încă nu o putea ierta pentru că-l lăsase singur. Fălcile i se încleştaseră şi făcu un gest de neputinţă. Nu se mai putea face nimic. Plecase Acasă…Dar cine are nevoie de femei? Of, ştia că se minte singur. Simţea rana încă deschisă în inima lui. Niciodată nu se cicatrizase. Nu şi-a permis asta, simţea că o trădează dacă o uită. Avea 28 de ani şi totul se terminase înainte de a începe. Nu vroia nici măcar să încerce să iubească din nou. Timpul pentru inima lui se oprise în loc în urmă cu şapte ani.

“Şi acum, tocmai acum, şi-a găsit fata asta să mă observe?” Se retrase într-un colţ iritat, îşi încrucişă mâinile în sân , aşa cum vedea la mama-sa când era nervoasă pe ei. Se încruntă zicându-şi că are toată dreptatea din lume că a respins-o. Încerca să-şi justifice că a făcut bine că s-a purtat urât cu ea şi să găsească ceva care să o incrimineze, să-i scoată dreptatea la lumină. Dar nu găsea nimic ce să-i reproşeze. “Sigur ea e de vină!Da, da..” Când şi-au luat rămas bun, ea doar l-a îmbrăţişat şi nu a spus nimic. I-a simţit tremurul corpului şi faţa ei era scăldată de o expresie plină de bunătate. Zâmbea cald….atât de cald că-l apucă fierbinţelile. Era atât de diferită de “iubirea lui albastră”. Părea atât de fragilă şi de vulnerabilă, dar ascundea un caracter de luptătoare. Era o supravieţuitoare! Toţi aveau o părere foarte bună despre ea şi nu erau puţini băieţii care îi dădeau târcoale. Se foi în scaun puţin deranjat. Dar ea, era total dezinteresată. Avea un ţel şi ştia că încet o să ajungă la el. Ştia şi că avea un preţ de plătit pentru asta…dar trăia fiecare zi la rândul ei, privind înainte. Oare cum fusese atât de prostuţă încât să-şi oprească privirile tocmai pe el? Nu putu să nu se simtă satisfăcut în orgoliul lui masculin şi ochii începură să-i sclipească.” Aşa-i trebuie! NU trebuia să…să ce????” Ea nu-i spusese niciodată nimic. Dar el ştia că-l place. Nu putea să se gândească la ea decât ca la o simplă prietenă. “Iubirea lui albastră” încă îi poseda sufletul. Nu era prima fată pe care o respinsese de când…de fapt le respinsese pe toate. Ar fi putut să se simtă satisfăcut, dar o tristeţe adâncă îi cuprinse inima. Nu mai putea să continue aşa.

Dintr-o dată se simţea la capăt de drum. Trebuia să-i dea drumul. Inconştient, lacrimile au început să se prelingă pe obrajii lui.Ar fi vrut să se mai poată face ceva, dar era în van…Se întoarse jenat să nu-l vadă careva. Dar nu mai conta. Acum ştia că greşise…toţi anii aceştia… i-a risipit. Se purtase mişeleşte cu o persoană care nu ii făcuse decât bine. Nu avea nici un motiv să-i spună răutăţile acelea, să se răzbune pentru toată neputinţa lui în faţa dispariţiei “iubirii lui albastre”. De fapt se razbuna pe el. Nu mai putea să continue aşa. Trebuia să-i dea drumul, să pună capăt trecutului cu toate fantomele lui. Un trecut care îi afecta viitorul într-un mod negativ. Cum de fusese atât de orb în toţi aceşti ani? Cum putuse să fie atât de crud cu el şi cu ceilalţi? Îi curgeau lacrimile necontenit dar nu-i mai păsa.

Inima lui a început să strige la Dumnezeu şi de-odată…
Simţea miros de verde crud, de cer senin, de fericire…Era pentru prima dată, după şapte ani, când simţea că respiră aer proaspăt, că inima începe să-i bată în ritmul prezentului pe care îl ignorase până acum. Era liber! Liber să iubească din nou. Liber să trăiască liber! Tot mai departe, ca un ecou din adânc…imaginea “albastră” se pierdea în neant:” adio, adio, adio…” Pentru un moment inima lui se opri în loc, dar noua lui viaţă era mai puternică de data aceasta. Trăia prezentul! Şi începuse să viseze la viitor, la ceea ce Dumnezeu va avea pentru viaţa lui.

Te las să pleci “iubirea mea albastră”, te las să pleci de tot. Îţi fac cu mâna din fereastră şi-ţi spun ADIO! Adio, scumpa mea “iubire albastră”…

Luminiţa Ciuciumiş

Jurnal de toamna





...Septembrie. Iubesc luna septembrie. Soarele este caldut si razele lui imi mangaie fata, marea e asa de tacuta... doar cate un strigat de pescarus ii mai unduie oglindirea. Simt o blandete in jur, ceva care e aproape de nevoia sufletului meu...Bunatate?! Toata agitatia a disparut, totul s-a linistit brusc si doar natura mai are ceva de spus: e atata pace, atata liniste...O alta fateta a naturii mi se dezvaluie inaintea ochilor...si e mirific. Pomii isi arata un alt look, si cu noul lor make up ne zambesc, nevrand sa ne divulge Salonul lor de frumusete. Isi accepta transformarea...incet, incet, din ce in ce mai frumos colorati, se indreapta cu demnitate si o stralucire Royala catre...o noua viata!
Ar trebui sa invatam de la ei, din frumusetea maturitatii lor...ei stiu totdeauna ce sa faca in circumstantele existentei lor...se supun CREATORULUI!
Ma gandesc...seman cu doamna Toamna, doar ca trebuie sa mai lucrez la partea cu acceptarea situatiei. Sa invat ca orice etapa a vietii, e data de Dumnezeu si sa gasesc frumusetea ei...
Am patruzeci de ani. Am lacrimi in ochi pentru ca nu a fost usor sa ajung aici, dar am ajuns prin Gratia Lui. Si e minunat! Nu toate au fost perfecte si poate nu vor fi nici de acum incolo. Vreau sa incetez sa mai privesc la cat pot eu, pentru ca as fi dezamagita continuu. Imi ridic ochii spre munti...de unde imi va venii ajutorul. Privesc la Domnul care a creat cerurile si pamantul, Cel care tine in mana Lui "anotimpul" meu. Si vreau sa invat de la El, cat de frumos poate fi, sa traiesti prezentul.
A "accepta" nu inseamna a "te resemna" ci inseamna sa porti vesmantul destinului tau in orice vreme.
...Iubesc Septembrie. Seamana cu haina sufletului meu si se pare ca-mi sta foarte bine!