Despre mine

Fotografia mea
Mangalia, Constanta, Romania
Sunt un simplu om căruia i s-a dat FAVOAREA să fie copilul lui Dumnezeu! Am fost creată ca să-I aduc Regelui Regilor laudele mele, să-I aduc închinarea mea. Sunt pusă deoparte să-I slujesc Domnului și e cea mai mare onoare pt mine să fiu un închinător al Său! Laudele Îi aparțin numai Lui!

luni, 23 noiembrie 2009

Bărcuța de hârtie















Era o după-amiază însorită. Străbătea faleza grăbită. Era hotărâtă să facă pasul acesta! Obrajii îi erau îmbujorați și nările i se dilatau din cauza mersului ei hotărât. Doar în ochi puteai să-i întrevezi neliniștea sufletului ei...Părul îi curgea pe umeri, fluturând de adierea călduță a vântului de toamnă târzie. Îi acoperea obrazul roșu ca și buzele ei fremătânde. Vorbea...dar cuvintele nu i se auzeau. Probabil vorbea cu sufletul ei...
Aproape că ajunsese în locul pe care îl iubea cu toată ființa, îl putea vedea și inima îi tresălta. Se bucura ca de o oază de liniște...
O stâncă avea să fie martora ei. Era stânca ei, prietena ei, confidenta ei. Ajunsese. Se așeză pe stânca pe care își odihnise sufletul, pe umerii căruia își plânsese de multe ori durerea, dar cu care împărțise și bucuriile ei. Cuprinse stânca într-o îmbrățișare adâncă și-și ascunse fața. Plângea..."Știi ce vreau să fac, nu-i așa?...cred că e cel mai bine...pentru acum...''Stânca o ținea strâns în îmbrățișarea-i de piatră, să nu se clatine... Încă îi mai păstra lacrimile de data trecută.

În mână ținea strâns o bucată de hârtie. Era aproape mototolită...O ținea așa de strâns, ca pe o comoară de care nu vroia să se despartă...și lacrimile ei nu conteneau...Duse bucata de hârtie la buze și o sărută ca și când și-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna. Își acoperi fața cu ea și își lăsă hohotele să curgă.Nu avea de ce să îi fie rușine de lacrimile ei. Erau curate; așa, ca și sufletul ei. Se uită în jur...oamenii se plimbau liniștiți. Era o seară superbă, în care apusul făcea cerul să strălucească într-o splendoare de culori...Ar fi vrut să oprească timpul în loc, această clipă să-i aparțină veșnic. Ar fi vrut să spună ca Iosua:'' Oprește-te soare...oprește-te lună...''Și dorința ei , ca într-o poveste magică, s-a împlinit... Timpul a stat pe loc!
Vântul parcă nici nu mai adia, totul era nemișcat. Un pescăruș în zbor, marea cu clipociri de cleștar, cerul îmbrăcat de sărbătoare...Inima îi era încântată de acest tablou mirific. Era ca un cadou al Cerului pentru ea, era momentul ei.

Cu hârtia lipită de inimă, cu sclipiri de peruzea în privire, spuse: '' mulțumesc Doamne!''
Mai sărută o dată hârtia din mana ei, își mai lăsă câteva perle cristaline să o umezească..''E timpul!''-își spuse și scrise ''un nume'' pe hârtie. Apoi, făcu din ea o bărcuță. O bărcuță de hârtie, cu toate speranțele și năzuințele ei în ea...Era timpul să-i dea drumul pe ape...
Nu putea să-și rețină plânsul și mâinile îi tremurau. Renunța la tot ce credea că deține. Era doar ''un nume'' pe o bucată de hârtie. Dar, ca în orice poveste cu prinți și prințese, spera , cândva, bărcuța ei să se întoarcă, dar în realitate. Și prințul ei să vină...Se săturase să aibă doar un nume pe o bucată de hârtie. Îl vroia pe el, de aceea renunța la el. Se făcea liberă să-l iubească mai mult. Renunța la o iluzie pentru o iubire adevărată. Renunța la o poveste cu prinți și prințese, deși trăia într-una, pentru un fiu al Regelui...
Un gând îi trecu fulgerător prin minte: ''s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată...''- dar nu putea să-și permită gândul, nu putea să-și asume necredința.
Se aplecă și lăsă pe ape bărcuța ei...era așa de multă iubire scrisă cu slove de foc pe acea bucată de hârtie...Imposibil ca această flacără să se stingă...''apele cele mari nu pot stinge dragostea...''
O urmărea cu privirea scăldată în lacrimi cum se îndepărta și simțea că toată ființa ei pleacă împreună cu bărcuța...Era ea însăși un mesaj de iubire scris, în căutarea iubirii...era o bărcuță de hârtie plecând în cea mai mare aventură a ei, pe Marea Învolburată a Renunțării...
Se așeză pe stânca ei, privind în zare, până când bărcuța dispăru după linia Orizontului. Privea cu speranță! Știa că de acolo, de după linia Orizontului, iubirea ei se va întoarce, la timpul potrivit.
Simți ca o adiere călduță pe fața ei îmbujorată de plâns, vântul de toamnă târzie...Un strigăt de pescăruș tăia cerul plin de culori.Viața își relua cursul firesc...Se ridică și privi Orizontul, era plină de încredere! Era momentul ei de biruința! Totul era atât de frumos, de magnific. Și în acest tablou era prinsă și ea, cu toată iubirea din ea.
A lăsat o bărcuța de hârtie pe ape... Tot ce avea. Acum, îi mai rămăsese doar SPERANȚA- și inima ii era plină!
''Aruncă-ți pâinea pe ape, și după multă vreme o vei găsi iarăși!''-Eclesiastul 11:1

9 comentarii:

  1. wow...this is so cool...thank you pt povestea asta lumi:)

    RăspundețiȘtergere
  2. un nume...numele visului ei irealizabil prin propriile forțe. Trebuia să îl aducă mai întâi la Cruce, să fie răstignit odată cu Hristos, ca să devină Visul Lui pentru ea și astfel să fie împlinit:)

    RăspundețiȘtergere
  3. am vrea noi sa venim mai la marea neagra... poate la vara. Lasa-mi daca mai intri pe site id-ul vostru de mess poate mai vb. Acolo unde scrii pe site, in pingbox, e un chat privat. Poti lasa acolo id-urile. N-am fost la calc cand ai scris... poti sterge commentu asta :)

    RăspundețiȘtergere
  4. povestea incepe intr-o dupa amiaza, un paragraf mai tirziu e deja seara....
    una peste alta seamana cu sfirsitul unui roman, sau capitol al unui roman si parca am gustul sa citesc toata cartea!!!
    Lumi este clar ca ai talent! continua!

    RăspundețiȘtergere
  5. wow. frumos! si eu am facut asta: am lasat ca visul meu sa plece undeva, in nestire pe marea renuntarii, ca, intr-o zi, Acela care poate face 'nespus mai mult decat cerem sau gandim noi' sa faureasca un alt vis. unul mult mai minunat. si da, de pe barcuta mea nu a lipsit numele:)

    RăspundețiȘtergere