…simţea miros de verde crud
Privea în gol. Era vizibil iritat. Încerca să alunge gândul, dar revenea teribil de enervant. Oare greşise? Dar cum? Cel mai mult îl irita incertitudinea. Îşi spunea că a acţionat raţional şi matur… nici el nu era sigur, dar în orgoliul lui de bărbat, prefera să creadă aşa. Îi spusese cuvinte grele şi aproape că nu se recunoştea văzându-şi bucuria răutăcioasă. Îi vedea chipul luminos, cum îşi schimbă culoarea devenind palid, în timp ce primea vorbele lui aspre ca şi pumnalele în inimă. Zâmbetul ei trist îi revenea mereu în minte. Nu spusese nimic, doar l-a ascultat tăcută încercând să nu arate ce simte. Asta îl enerva peste măsură. Ar fi vrut să o vadă că imploră, că plânge, sau măcar să-i răspundă la fel de răutăcios. Dar, ea, nu. Tăcea. şi tăcerea ei o îmbrăca într-o aură de demnitate. Îşi repeta în minte cuvintele tăioase pe care i le spusese intenţionat şi se gândea cum ar fi reacţionat el în locul ei. Brusc, se înroşi la faţă. “Doamne, sunt un doboitoc, am rănit-o cu bună intenţie…”, gândea el, şi scaunul în care stătea nu îl mai încăpea de agitat ce era. “Dar şi-a căutat-o cu mâna ei. Cum a putut măcar să-i treacă prin gând că aş putea să mă uit la ea? Adică…nu ştiu, este frumoasă, poate e şi deşteaptă, dar…nu e pentru mine.” Se liniştea singur gândindu-se că a procedat bine, dar nu putea să vadă decât privirea ei blândă, aproape în lacrimi. Îi venea să urle. Dacă nu ar fi fost în public, poate că s-ar fi răzbunat pe vreo uşă, lovind-o. Bătea cu piciorul în scaun într-un ritm din ce în ce mai alert, fapt care îi dovedea nervozitatea. Bătrânul de vizavi cu ochelarii pe nas îşi opri privirea asupra lui… Se opri din bătut intimidat şi schiţă un zâmbet politicos.”…plictiseala asta, nu ştiţi cât mai durează până ajungem?”…Bătrânul zâmbi şi îngăimă înţelept: “Eh, dacă aş mai fi tânăr şi de aş avea mintea de acum…nu aş mai repeta greşelile tinereţii”, râdea înfundat ca şi cum ştia el ce spune. “Ce-i cu bătrânul ăsta? De unde ştie el la ce mă gândesc eu?” Ar fi vrut să-şi vadă faţa în oglindă să se vadă cât de surprins era. Oare gândurile îi erau scrise pe frunte, libere să le vadă oricine? Zâmbetul i se transformă într-o grimasă şi se întoarse în scaun încercând să pară preocupat. Prefera să privească pe geam.
Era cald şi tocmai treceau printr-un lan copt de grâu. Privirea lui aţintită, emitea imagini şi filmul copilăriei lui începu să se deruleze înaintea ochilor lui…Se revedea copil, alergând cu băieţii prin lanul de grâu în sat la bunica. Vacanţele acelea erau cele mai fericite din viaţa lui. Câte năzdrăvănii nu a mai facut! Seara se plimba prin lan şi îi plăcea să mângâie spicele şi să le simtă în palma lui. Pierdea ore întregi privind valurile lanului uscate de vântul fierbinte de vară. Se legăna împreună cu ele şi memoriile copilăriei lui fericite, prezentă pe peliculă, prima lui iubire. Tresări şi inima i se strânse. În acelaşi timp, îşi dorea ca aceste imagini să rămână, să-şi stingă dorul. O căldura îi învălui tot corpul şi simţi că nu va mai putea să se ridice din scaun. Era moale. Nu putea să nu-şi amintească cât de mult a iubit-o. Era fericit numai când îi vedea surâsul. Când privirea ei albastră se încrucişa cu a lui, aproape că uita să vorbească. Devenea stângaci sau poate de-a dreptul prostuţ. Dar ea îl prefera aşa, era prostuţul ei. Simţea că ea putea să scoată tot ce e bun din el. “De ce mi-ai luat-o, Doamne? De ce?” Pieptul era gata să îi explodeze. Încă mai simţea acea durere a pierderii strângându-i inima ca o gheară de fier. Trecuseră şapte ani. Încă nu o putea ierta pentru că-l lăsase singur. Fălcile i se încleştaseră şi făcu un gest de neputinţă. Nu se mai putea face nimic. Plecase Acasă…Dar cine are nevoie de femei? Of, ştia că se minte singur. Simţea rana încă deschisă în inima lui. Niciodată nu se cicatrizase. Nu şi-a permis asta, simţea că o trădează dacă o uită. Avea 28 de ani şi totul se terminase înainte de a începe. Nu vroia nici măcar să încerce să iubească din nou. Timpul pentru inima lui se oprise în loc în urmă cu şapte ani.
“Şi acum, tocmai acum, şi-a găsit fata asta să mă observe?” Se retrase într-un colţ iritat, îşi încrucişă mâinile în sân , aşa cum vedea la mama-sa când era nervoasă pe ei. Se încruntă zicându-şi că are toată dreptatea din lume că a respins-o. Încerca să-şi justifice că a făcut bine că s-a purtat urât cu ea şi să găsească ceva care să o incrimineze, să-i scoată dreptatea la lumină. Dar nu găsea nimic ce să-i reproşeze. “Sigur ea e de vină!Da, da..” Când şi-au luat rămas bun, ea doar l-a îmbrăţişat şi nu a spus nimic. I-a simţit tremurul corpului şi faţa ei era scăldată de o expresie plină de bunătate. Zâmbea cald….atât de cald că-l apucă fierbinţelile. Era atât de diferită de “iubirea lui albastră”. Părea atât de fragilă şi de vulnerabilă, dar ascundea un caracter de luptătoare. Era o supravieţuitoare! Toţi aveau o părere foarte bună despre ea şi nu erau puţini băieţii care îi dădeau târcoale. Se foi în scaun puţin deranjat. Dar ea, era total dezinteresată. Avea un ţel şi ştia că încet o să ajungă la el. Ştia şi că avea un preţ de plătit pentru asta…dar trăia fiecare zi la rândul ei, privind înainte. Oare cum fusese atât de prostuţă încât să-şi oprească privirile tocmai pe el? Nu putu să nu se simtă satisfăcut în orgoliul lui masculin şi ochii începură să-i sclipească.” Aşa-i trebuie! NU trebuia să…să ce????” Ea nu-i spusese niciodată nimic. Dar el ştia că-l place. Nu putea să se gândească la ea decât ca la o simplă prietenă. “Iubirea lui albastră” încă îi poseda sufletul. Nu era prima fată pe care o respinsese de când…de fapt le respinsese pe toate. Ar fi putut să se simtă satisfăcut, dar o tristeţe adâncă îi cuprinse inima. Nu mai putea să continue aşa.
Dintr-o dată se simţea la capăt de drum. Trebuia să-i dea drumul. Inconştient, lacrimile au început să se prelingă pe obrajii lui.Ar fi vrut să se mai poată face ceva, dar era în van…Se întoarse jenat să nu-l vadă careva. Dar nu mai conta. Acum ştia că greşise…toţi anii aceştia… i-a risipit. Se purtase mişeleşte cu o persoană care nu ii făcuse decât bine. Nu avea nici un motiv să-i spună răutăţile acelea, să se răzbune pentru toată neputinţa lui în faţa dispariţiei “iubirii lui albastre”. De fapt se razbuna pe el. Nu mai putea să continue aşa. Trebuia să-i dea drumul, să pună capăt trecutului cu toate fantomele lui. Un trecut care îi afecta viitorul într-un mod negativ. Cum de fusese atât de orb în toţi aceşti ani? Cum putuse să fie atât de crud cu el şi cu ceilalţi? Îi curgeau lacrimile necontenit dar nu-i mai păsa.
Inima lui a început să strige la Dumnezeu şi de-odată…
Simţea miros de verde crud, de cer senin, de fericire…Era pentru prima dată, după şapte ani, când simţea că respiră aer proaspăt, că inima începe să-i bată în ritmul prezentului pe care îl ignorase până acum. Era liber! Liber să iubească din nou. Liber să trăiască liber! Tot mai departe, ca un ecou din adânc…imaginea “albastră” se pierdea în neant:” adio, adio, adio…” Pentru un moment inima lui se opri în loc, dar noua lui viaţă era mai puternică de data aceasta. Trăia prezentul! Şi începuse să viseze la viitor, la ceea ce Dumnezeu va avea pentru viaţa lui.
Te las să pleci “iubirea mea albastră”, te las să pleci de tot. Îţi fac cu mâna din fereastră şi-ţi spun ADIO! Adio, scumpa mea “iubire albastră”…
Luminiţa Ciuciumiş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu