Îşi dorea echilibru. Ochii ei erau plini de lacrimi, amintindu-şi că, odinioara, ştia să râdă, că era o persoană agreabilă. Încă îi suna în urechi râsul cristalin şi o umbră de zambet îi apăru pe chip. Dar licărirea se ofili repede. Două cute adânci îi crestau fruntea. Ştia că nimeni nu vrea ce are ea de oferit: o inimă zdrobită. Încercă să mascheze tristeţea cu fond de ten şi blush, dar ochii o trădau, erau în permanenţă umezi. Se simţea ca un animal hăituit şi nu ştia unde să găsească un loc să-şi odihnească sufletul. Frica îi paraliza intenţia de a se purta normal. Dar ce era normal? Totul în jurul ei era străin. Încercă să găsească din priviri lucruri cunoscute, stabile, care altădată îi ofereau siguranţă. Of, avea “rău de mare”…totul îi fugea de sub picioare şi era aruncată de colo colo. Furtuna din viaţa ei sfărâmase toată încrederea în ea. Era singură! Singură în faţa uraganului de probleme. Ce o să facă? Unde o să se ducă?…Tremura. Nu ştia dacă de frig sau de teamă. Înaintea ei se deschidea o mare prăpastie a necunoscutului. Privea înapoi cu încăpăţânare să găsească în amintiri ceva de care să se agaţe şi să spună: “e doar un coşmar, mă voi trezi şi totul va fi ca înainte!”…dar nu vedea decât priviri reci şi judecătoare. Parcă îi ştia pe oamenii aceştia…nu, se înşelase, erau doar asemănări. Simţea că nu poate să reusească singură. Niciodată nu i-a plăcut să fie singură, dar acum singuratatea era tovarăşa ei de drum. Ştia în adâncul ei că nu fusese destinată să fie singură, că aparţinea cuiva…dar cui??? De ce i se întâmplau toate astea? Pieptul i se zguduia de plâns. Şi dacă aparţine cuiva, de ce nu este lângă ea, acum când are aşa de mare nevoie ca cineva să-i fie alături, acum când prăpastia e doar la un pas de ea?
Trebuia să gândească repede şi să ia o decizie. Se ridică de jos şi-şi aşeză rochia şifonată, îşi şterse lacrimile cu podul palmei şi îşi trecu degetele subţiri şi tremurânde prin părul rebel. În privirea ei era demnitate. Buzele i se strâmbau încercând să ascundă plânsul care era gata să pornească. Era frumoasă! Ochii îi erau limpezi şi îi străluceau. Părea mai înaltă ca de obicei. Obrajii îi erau înbujoraţi de plâns şi părul îi flutura, conturându-i forma feţei. Îşi închise pentru o clipă ochii, anticipând un pas în necunoscut…va merge înainte! Orice ar fi, nu va abandona! Nu statea în firea ei. Era o fiică a Cerului, a Dumnezeului Preînalt. Nu îşi putea permite să dea înapoi şi să renunţe la chemarea ei. Fiecare por al ei striga: “Îmi voi împlini destinul!” Nu mai părea fetiţa pierdută şi neajutorată, era o femeie hotărâtă! Ştia ce vroia! Ştia că locul ei nu este în furtună, în nesiguranţă…Ştia că are un destin şi era hotărâtă să-l împlinească!
O rază de soare penetra stratul gros de nori şi lumina chipul ei angelic. Surâse cald, făcând primul pas înainte…nu ştia când, nu ştia cum, dar…îşi găsise echilibrul în Dumnezeu!
Luminiţa Ciuciumis
da...adevarat.
RăspundețiȘtergere