Închinarea ca Alegere.

Ideea de a alege să te închini e de foarte multe ori compromisă, de fapt coruptă, de împrejurările şi circumstanţele noastre. Recunosc, până nu experimentezi personal, sunt doar “sfaturi” pe care le dai altora, teorii sau clişee…

Există un timp pentru orice, există un timp în care El te goleşte de toate, numai ca să poată umple fiinţa ta cu ceea ce El doreşte. Şi până voinţa omului nu se supune voii Lui, lucrurile sunt deosebit de greu de îndurat. Procesul de golire, de dezbrăcare de sine, devine uneori o smulgere de tot ce ai crezut, ca o lepădare de sine în care conştiinţa ta nu mai e bună de nimic, valorile tale sunt deturnate. Ce faci în cazul acesta, când trebuie să conduci o echipă de închinare sau mai rău, când trebuie să conduci oameni spre inima lui Dumnezeu? Cum să-i duci într-un loc pe care tu nu-l recunoşti?

Închinarea este o alegere!

Noaptea mi-a fost cea mai lungă din viaţă. O luptă spirituală, un adevărat război invizibil cu mine, cu credinţele mele, cu durerile şi bucuriile mele. Războiul era unul mai vechi, dar de data aceasta, a culminat printr-o noapte în care mintea mea a gândit mult, voci de pretutindeni mi-au invadat teritoriul, o luptă între a face bine, sau a face ce trebuie, mi-a tăvălit inima în praful tărânei, partea firească din care suntem făcuţi şi care se va răzvrăti mereu împotriva naturii noastre divine.

Dimineaţa a venit pe neaşteptate şi m-a luat prin surprindere…lupta mea încă nu se terminase… Şi totuşi, a trebuit să îmi port zâmbetul, să răspund oamenilor din jurul meu, să fiu amabilă, şi “colac peste pupăză”, de parcă nu mi-ar fi fost de ajuns, să slujesc oamenilor. Wow! Ce vroia El de la mine? Cum să duc toate astea? Cum să fac faţă situaţiei? Aveam experienţă, dar în cazul acesta era adusă la nivelul zero. Mă simţeam fără capacitatea de a face ceva. Da, mă simţeam….

Închinarea bazată pe sentimente şi emoţii este doar sentimentalism. Noi trebuie să aducem în închinare partea noastră emotivă, să ne închinăm cu sentimentele noastre, dar să NU ne rezumăm doar la asta. De multe ori spunem: “nu pot să mă închin pentru că nu simt…” Dar închinarea nu este simţire, este o alegere! O închinare în duh şi în adevăr , este implicit şi o închinare a intelectului. Mintea noastră nu “umblă aiurea”, nu cădem în transă, nu suntem inconştienţi de actele noastre.

Vei fi poate în situaţia să nu simţi nimic, să nu te atingă nimic, inima să nu rezoneze, să nu vibreze la vocea Lui, la cântecul inimii Lui…Acesta este timpul când va trebui să faci o alegere. Cineva spunea:” când ai ales să nu alegi nimic, deja ai ales ceva.” În fiecare clipă alegem ceva. Viaţa noastră este suma alegerilor noastre şi ceea ce văd oamenii în trăirea noastră, este efectul lor. Alegem să trăim, să mergem la locurile noastre de muncă, să mâncăm, să ne dăruim banii celor în nevoi, să iubim, să fim milostivi, să ne iubim partenerul de viaţă, copiii, să ajutăm prin abilităţile noastre, să ne închinăm…

Alegem să ne închinăm! Este un act al voinţei! Un act de credinţă! Să mergi pe ape, când ştii sigur că ea nu are capacitatea să te susţină…Interesant ce poate să facă credinţa!? Să mute munţii, să dea orbilor vederea, să aducă la viaţă, să redea bucurie, să înlăture obstacole, să gonească puteri ale întunericului. Închinarea ca un act al credinţei, face aceste lucruri. Nu te închini pentru că poţi, ci pentru că El merită!

…a trebuit să aleg! Să mă închin în puterea Lui, sau în a mea…şi l-am ales pe EL! Şi El, m-a dus pe înălţimi!